O Lumină În Inima Tenebrelor. Amy Blankenship

se opri din căutările lui când intră în centru și se încruntă la individul așezat în stil indian, cu coatele pe genunchi și cu bărbia în mâini. Părul scurt purpuriu legănat de briza ușoară îl făcea pe tânărul bărbat să pară foarte copilăros.

      âˆ’ Ce naiba faci aici? întrebă Kotaro.

      Kamui zâmbi fără să se uite la el. În schimb, înclină din cap în direcția ieșirii colegiului din depărtare. − Aștept să înceapă ora.

      Kotaro clătină din cap și mai făcu câțiva pași înainte de a se opri din nou și se răsuci în fața lui Kamui. − Ce vrei să spui !? Nici măcar nu mergi la această școală.

      Kamui făcu cu ochiul înainte să dispară într-un vârtej strălucitor ca un curcubeu de praf. − Știu.

      Kotaro se uită urât la praful care se învârtea înainte să dispară complet. − Uneori băiatul este așa o enigmă, comentă el în spațiul gol, apoi își mută privirea în jos ca și cum ar fi mângâiat piatra. Auzi sunetul picioarelor care alergau pe trotuar, dar nu-l observă cu adevărat până când nu-l lovi pe umăr. Atunci pur și simplu sări și se învârti și-i văzu pe Hoto și Toki aplecându-se cu și odihnindu-se cu mâinile pe genunchi încercând să-și tragă sufletul.

      âˆ’ Ce-ați pățit de gâfâiți ? întrebă Kotaro zâmbind î timp ce își recăpătă calmul.

      Hoto flutura o bucată de hârtie în fața lui. − Pentru tine... de la poliție... important.

      Kotaro luă bucata de hârtie, − De la poliție, hmmm? Trebuie să fie ceva foarte important de va făcut să alergați ca la maraton.

      Toki dădu din cap înainte de a se lungi să se odihnească. Hoto pur si simplu căzu în genunchi și-și așeză capul pe iarbă.

      âˆ’ Voi doi sunteți cei mai mari fricoși pe care i-am văzut vreodată, se plânse Kotaro bineînțeles.

      âˆ’ Durere laterală, se plânse Toki. − Trebuie să mă întorc... la... aer condiționat... birou.

      Kotaro a oftat a resemnare și-i lăsă să se coacă în soarele arzător înainte de a citi hârtia. Mâna se închise, încrețind hârtia pe care tocmai o primise de la secția de poliție, nu departe de campus. O altă fată dispăruse fără urmă. El petrecu mult timp investigând dispariția multor fete tinere, care l-au dus în cele din urmă la colegiu, unde era acum șeful securității.

      Gândurile lui s-au îndreptat instantaneu spre iubita sa Kyoko. O găsise din nou și așa cum se așteptase... Toya nu era departe. Singurul lucru care îl surprinsese era faptul că Toya renăscuse normal... uman, sau așa părea.

      Uneori putea să-l simtă pe adevăratul Toya, chiar la suprafață... fără să-și dea seama de existența lui, dar până acum acea parte a lui care a rămas adormită. − Mulțumim lui Dumnezeu pentru micile favoruri. Kotaro își trecu mână agitată prin părul suflat de vânt.

      ÃŽi convenea că nici unul dintre ei nu-și amintea trecutul... era o amintire bună de uitat. Își dorea ca și el să aibă același privilegiu de a uita... dar pentru el, amintirea a rămas... trezindu-l adesea noaptea într-o sudoare rece.

      Plecând din parc se trezi stând pe trotuarul din fața campusului. Kotaro își ridică ochii albaștri ca de gheață în direcția în care locuia Kyoko. Se încruntă îngrijorat și simți brusc nevoia de a o verifica pe "femeia lui".

      Partea lungă a părului său negru a fost legată într-o coadă atârnând în jos. Restul părului, de la breton la creștet, se afla bătaia vântului; oferindu-i aparența unui băiat rău punk, care i se potrivea foarte bine. Această înfățișare l-a ajutat de mai multe ori în ultimii ani.

      Corpul lui era înalt, cu mușchii zvelți... dar înfățișarea era înșelătoare. Nu avea un strop de grăsime de rezervă și era mai puternic decât cincizeci de bărbați umani strânși laolaltă. Singurii care știau despre puterea sa inumană au fost cei care au ales să-i facă zile fripte sau au îndrăznit să stea în drumul lui. și acei câțiva erau prea speriați să spună un cuvânt. Nimeni din campus nu știa secretul lui Kotaro și-și dorea să rămână așa.

      Kotaro era responsabil pentru siguranța fiecărei persoane care trecea prin campus, fie că era vizitator, student sau membru al facultății. Femeile tinere au început să dispară din această zonă cu o lună în urmă, într-un ritm alarmant, și mai ales din împrejurimile complexului.

      Un sentiment se formase adânc în pieptul său în timp ce el inhalase mirosurile din jurul lui. Aerul devenise contaminat cu un miros străvechi... rău. Se apropia de cel care era responsabil pentru mult mai mult, decât fetele dispărute... o putea simți. Dându-și la o parte acele gânduri deocamdată începu să meargă brusc în jurul apartamentelor care găzduiau mulți studenți nevinovați.

      Ar merge s-o verifice pe Kyoko și dacă ea l-ar lăsa, ochii lui s-au întunecat atrăgător... n-ar lăsa-o singură toată ziua... sau noaptea. El spera doar ca Toya să nu fie in jurul ei azi din nou. O dorea doar pentru el. La urma urmei, ea fusese cu adevărat femeia lui și acest "băiat" ar trebui să-și vadă de viața lui.

      Pașii lui încetiniseră pentru o clipă la ironia sorții... era bucuros că cel puțin acum Toya avea o viață. Aproape s-a amuzant la gândul că amenințase mental acea viață dacă nu va renunța la hărțuirea lui Kyoko, tot timpul.

      Doar gândul că-i stătea alături pe canapeaua confortabilă, mâncând popcorn și uitându-se la niște filme siropoase, suna ca o seara perfectă. Au împărțit ceva de genul ăsta cel puțin o dată pe săptămână și pentru el... aceasta era partea preferată a săptămânii. El și-a pierdut timpul neîntrerupt cu frumusețea părului ei roșcat. Nu a contat dacă se uitau la un film sau doar stăteau pe canapea vorbind... pur și simplu îi plăcea să o simtă alături de el.

      Kotaro zâmbi cu satisfacție în timp ce se întreba cum ar fi fost să fie întotdeauna lângă ea... zi și noapte.

      Zâmbetul i se șterse la următorul gând... Kyoko nu l-a ales de fapt pe el în locul lui Toya, încă. Cel puțin nu în această viață. − Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Privi în sus ca și cum ar trimite o mulțumire plină de sarcasm, pentru tot ajutorul cu privire la această problemă, pentru oricine asculta. Ceva i-a spus că zeii trebuie să aibă cel mai deranjant simț al umorului.

      *****

      Examenele s-au terminat în cele din urmă și Kyoko cântase acele cuvinte toată după-amiaza. Fusese o fată bună și studiase până când se săturase,