Thor se ridică şi-l înfruntă pe băiatul care se ridicase şi el. Băiatul îl atacă, ţintindu-i faţa, dar Thor se aplecă în ultimul moment; simţi suflul loviturii în faţă şi înţelese că dacă pumnul băiatului l-ar fi lovit, i-ar fi rupt falca. Thor se întinse şi-l lovi pe băiet în pântece, dar abia dacă avu vreun efect; era ca şi cum ar fi lovit un copac.
Înainte ca Thor să poată riposta, băiatul îl lovi cu cotul în faţă. Thor se dădu înapoi, clătinându-se din cauza loviturii. Era ca şi cum ar fi fost lovit de un ciocan şi urechile îi ţiuiau.
În timp ce Thor se poticnea, încercând să-şi recapete răsuflarea, băiatul atacă şi-l lovi puternic cu piciorul în piept. Thor zbură înapoi şi se prăbuşi la pământ, aterizând pe spate. Ceilalţi băieţi ovaţionau.
Ameţit, Thor dădu să se ridice, dar băiatul atacă din nou, se balansă şi-l lovi din nou cu pumnul în faţă, lăsându-l lat la pământ—de data aceasta definitiv.
Thor zăcea acolo, auzind ovaţiile înăbuşite ale celorlalţi, simţind gustul sărat al sângelui curgându-i din nas, de la lovitura primită în faţă. Gemu de durere. Privi în sus şi-l văzu pe băiatul cel voinic întorcându-se şi îndreptându-se spre prietenii săi, deja pregătit să-şi serbeze victoria.
Thor voia să renunţe. Băiatul era uriaş, luptase zadarnic cu el şi nu putea să îndure mai multă durere. Dar ceva din el îl împingea înainte. Nu putea să piardă. Nu în faţa tuturor acestor oameni.
Nu renunţa! Ridică-te. Ridică-te!
Thor reuşi cumva să-şi adune puterile. Gemând, se rostogoli şi se sprijini în mâini şi în genunchi, apoi se ridică încet în picioare. Îl înfruntă pe băiat, sângerând, cu ochiul umflat, nevăzând bine, respirând greu şi îşi ridică pumnii.
Uriaşul băiat se întorsese şi se holbă la Thor. Îşi scutură capul, nevenindu-i să creadă.
„Ar fi trebuit să rămâi la pământ, băiete”, ameninţă el şi începu să se îndrepte către Thor.
„DESTUL!” strigă o voce. „Elden, retrage-te!”
Un cavaler înaintase brusc, ajungând între cei doi, ţinând palma sus şi oprindu-l pe Elden să se apropie de Thor. Mulţimea se potoli, iar toţi priveau spre cavaler; în mod cert, acesta era un bărbat care impunea respect.
Thor ridică privirea, cu admiraţie, la apariţia cavalerului. Avea douăzeci şi ceva de ani, era înalt, larg în umeri, avea o bărbie pătrată şi un păr castaniu, bine îngrijit. Thor îl plăcu imediat.
Armura lui de cea mai bună calitate, cu zalele făcute din argint lustruit, era acoperită cu însemnele regale: şoimul-emblemă al familiei MacGil. Lui Thor i se uscase gâtul; se afla în prezenţa unui membru al familiei regale. Nu-i venea să creadă.
„Explică-te, băiete”, îi spuse el lui Thor. „De ce-ai dat buzna neinvitat în arena noastră?”
Înainte ca Thor să poată răspunde, pe neaşteptate, trei membri ai Gărzii Regale pătrunseră în cerc. Cel care-i conducea se oprise acolo, respirând cu dificultate, arătându-l pe Thor cu degetul.
„L-a sfidat pe comandantul nostru!” strigă una dintre gărzi. „Îl voi încătuşa şi-l voi duce în temniţa regelui!”
„N-am făcut nimic rău!” protestă Thor.
„Ai făcut acum!” strigă garda. „Să dai buzna pe proprietatea regelui neinvitat?”
„Tot ce am vrut a fost o şansă!” strigă Thor, întorcându-se, pledând în faţa cavalerului din faţa sa, membru al familiei regale. „Tot ce am vrut a fost o şansă de a mă alătura Legiunii!”
„Acest teren de instrucţie este doar pentru cei invitaţi, băiete”, se auzi un glas aspru.
Un războinic de cincizeci de ani, lat şi îndesat, cu chelie, barbă scurtă şi o cicatrice pe nas păşi în interiorul cercului. Arăta de parcă ar fi fost soldat profesionist toată viaţa—şi, judecând după însemnele de pe armură, după ţinta de aur de pe pieptul său, părea a fi comandantul lor.
Văzându-l, inima lui Thor începu să bată mai repede: un general.
„N-am fost invitat, sire”, zise Thor. „Acesta-i adevărul. Dar să mă aflu aici a fost visul meu de-o viaţă. Tot ce am vrut a fost şansa de a arăta ce pot să fac. Sunt tot atât de bun ca oricare dintre aceşti recruţi. Daţi-mi numai şansa s-o dovedesc. Vă rog. Să mă alătur Legiunii este tot ce am visat.”
„Acest câmp de luptă nu e pentru visători, băiete”, veni răspunsul lui aspru. E pentru luptători. Nu există excepţii de la regulile noastre: recruţii sunt aleşi.”
Generalul încuviinţă din cap şi garda regală se apropie de Thor cu cătuşele la vedere.
Dar brusc cavalerul din familia regală făcu un pas înainte şi ridică palma, oprind garda.
„Poate că, uneori, se poate face o excepţie”, zise el.
Garda îl privi consternată, dorindu-şi în mod evident să vorbească, dar ţinându-şi gura din respect pentru un membru al familiei regale.
„Îţi admir curajul, băiete”, continuă cavalerul. „Înainte de a te alunga, aş dori să văd ce poţi să faci.”
„Dar, Kendrick, avem regulile noastre…” zise generalul, vădit nemulţumit.
„Familia regală face regulile”, răspunse Kendrick cu asprime, „iar Legiunea se supune familiei regale.”
„Răspundem în faţa tatălui tău, Regele—nu în faţa ta”, replică generalul, la fel de sfidător.
Era în impas, iar tensiunea se simţea în aer. Lui Thor nu-i venea să creadă ce provocase.
„Îmi cunosc tatăl şi ştiu ce ar dori. Ar dori să-l pună pe acest băiat la încercare. Şi exact asta vom face.”
După câteva momente tensionate, în cele din urmă generalul bătu în retragere.
Kendrick întoarse spre Thor, cu ochii în ochii săi, căprui şi arzători, chipul unui prinţ, dar şi al unui războinic.
„Îţi voi da o şansă”, îi spuse lui Thor. „Hai să vedem dacă poţi lovi ţinta aceea.”
Făcu un gest spre o căpiţă de fân, departe peste câmp, cu o pată mică, roşie în mijlocul ei.
Câteva suliţe erau înfipte în căpiţă, dar niciuna în interiorul petei roşii.
„Dacă poţi face ceea ce n-au putut face ceilalţi băieţi—dacă poţi lovi semnul acela de aici—atunci ni te poţi alătura.”
Cavalerul se dădu la o parte şi Thor putu simţi toate privirile aţintite asupra sa.
Observă un rastel de suliţe şi le examină cu mare atenţie. Erau de o calitate mai bună decât văzuse vreodată, făcute din lemn de stejar, înfăşurate în cea mai bună piele. Inima îi bătea tare când ieşi în faţă, ştergându-şi sângele de la nas cu dosul palmei, mai agitat ca niciodată în viaţa lui. Clar, îi fusese încredinţată o sarcină aproape imposibilă. Dar trebuia să încerce.
Thor întinse mâna şi alese o suliţă nici prea lungă, nici prea scurtă. O cântări în mână—era grea, masivă. Nu ca cele pe care le folosea acasă. Dar totodată o simţi potrivită. Simţi că n-ar fi cu totul imposibil să lovească ţinta. La urma urmei, aruncarea suliţei era cel mai mare talent al său, alături de aruncarea pietrelor, iar numeroasele, îndelungatele zile de hoinăreală prin sălbăticie îi oferiseră destule ţinte. Fusese întotdeauna capabil să lovească ţinte pe care