„Reţineţi-l! Şi ţineţi-l departe de ochii reginei! Nu vreau să o împovăreze cu prezenţa lui în ziua nunţii fiicei ei!”
“Da, Majestate”, ziseră ei, închizând uşa şi repezindu-se după el.
MacGil stătea acolo, răsuflând greu, roşu la faţă, încercând să se liniştească. Pentru a mia oară se întrebă cu ce greşise să merite un asemenea fiu.
Privi înapoi către copiii rămaşi. Cei patru îl priveau şi ei, aşteptând în tăcere deplină. MacGil inspiră adânc, încercând să se concentreze.
„Au rămas doar doi dintre voi”, continuă el. „Şi dintre aceştia doi am ales un succesor.”
MacGil se întoarse către fiica sa.
„Aceea eşti tu, Gwendolyn.”
În sală nu se mai auzi nicio suflare; copiii păreau cu toţii şocaţi, mai ales Gwendolyn.
„Ai vorbit serios, tată?” întrebă Gareth. „Ai spus Gwendolyn?”
„Tată, sunt onorată”, spuse Gwendolyn. „Dar nu pot accepta. Sunt femeie.”
„Adevărat, pe tronul regatului n-a stat niciodată o femeie. Dar am hotărât că a sosit momentul ca tradiţia să se schimbe. Gwendolyn, eşti mai inteligentă şi ai un spirit mai rafinat decât al oricărei tinere pe care-am întâlnit-o vreodată. Eşti tânără, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi muri curând şi, când va sosi vremea, vei fi destul de înţeleaptă pentru a domni. Regatul va fi al tău.”
„Dar, tată!” ţipă Gareth, cenuşiu la faţă. „Sunt primul tău fiu legitim! Dintotdeauna, în toată istoria clanului MacGil, coroana a trecut la cel mai vârstnic fiu!”
„Eu sunt Regele”, răspunse MacGil întunecat, „şi eu dictez tradiţia.”
„Dar nu e drept!” insistă Gareth, cu voce rugătoare. „Eu ar trebui să fiu rege. Nu sora mea. Nu o femeie!”
„Ţine-ţi gura, băiete!” strigă MacGil, tremurând de furie. „Îndrăzneşti să-mi pui la îndoială hotărârea?”
„Sunt lăsat deoparte pentru o femeie? Asta-i ceea ce crezi despre mine?”
„Am luat o decizie”, zise MacGil. „Îmi vei da ascultare şi o vei respecta, ca oricare dintre supuşii mei. Acum, lăsaţi-mă singur.”
Copiii înclinară capetele cu repeziciune şi ieşiră în grabă din încăpere.
Dar Gareth se opri la uşă, neîndurându-se să plece.
Se întoarse şi, singur, îşi înfruntă tatăl.
MacGil îi putea citi dezamăgirea pe chip. Era limpede, aşteptase să fie numit succesor astăzi. Mai mult: şi-o dorise. Cu disperare. Ceea ce nu-l surprinse pe MacGil deloc—şi era chiar motivul pentru care nu-l numise pe el.
„De ce mă urăşti, tată?” întrebă el.
„Nu te urăsc. Numai că nu te consider potrivit să-mi conduci regatul.”
„Şi de ce crezi asta?” insistă Gareth.
„Pentru că este exact ceea ce-ţi doreşti.”
Faţa lui Gareth deveni aproape vânătă. În mod vădit, îi oferea lui MacGil o privelişte a adevăratei lui firi. MacGil îl privi în ochi şi văzu arzând în ei mai multă ură decât şi-ar fi imaginat vreodată.
Fără a mai scoate vreun cuvânt, Gareth ieşi ca o furtună din cameră, trântind uşa în urma sa.
În sala care răsună, MacGil se cutremură. Îşi aminti privirea fiului său şi simţi o ură atât de profundă, mai profundă chiar decât cea a duşmanilor săi. În acea clipă, îşi aminti de Argon şi de avertismentul său că pericolul e aproape.
Oare era chiar atât de aproape?
CAPITOLUL ŞASE
Thor o rupse la fugă peste câmpul întins al arenei, alergând din toate puterile. În spate, aproape, putea auzi paşii gărzilor regelui. Îl urmăriră prin decorul fierbinte şi prăfuit, înjurând în timp ce alergau. În faţa sa, erau răspândiţi membrii—şi noii recruţi—ai Legiunii, zeci de băieţi ca el, dar mai în vârstă şi mai puternici. Se antrenau şi erau testaţi în diferite formaţii, unii aruncând suliţele, alţii atacând cu suliţe scurte, iar câţiva exersându-şi mânuirea lăncii. Ocheau ţinte îndepărtate, pe care rareori le ratau. Aceştia erau rivalii săi şi păreau redutabili.
Printre ei, se aflau zeci de cavaleri adevăraţi, dintre Cavalerii de Argint, stând în picioare într-un larg semicerc, şi supraveghind acţiunea. Judecând. Hotărând cine va rămâne şi cine va fi trimis acasă.
Thor ştia că va trebui să-şi dovedească valoarea, să-i impresioneze pe aceşti bărbaţi. În câteva momente, gărzile vor fi pe el şi, dacă avea vreo şansă să facă impresie, acum era momentul. Dar cum? Mintea sa căuta febril în timp ce gonea prin curte, hotărât să nu se lase alungat.
În timp ce Thor alerga, ceilalţi începură să observe ce se întâmplă. Câţiva dintre recruţi se opriră din ceea ce făceau şi se întoarseră spre el, la fel şi câţiva dintre cavaleri. În câteva momente, Thor simţi că atenţia tuturor se opri asupra sa. Păreau consternaţi şi îşi dădu seama că, probabil, se întrebau cine era el, cel care alerga pe terenul lor, urmărit de trei dintre gărzile regelui. Nu aşa îşi dorise să facă impresie. Niciodată în viaţă, pe când visa să se alăture Legiunii, nu-şi imaginase că lucrurile se vor întâmpla astfel.
În timp ce Thor alerga, cântărind ce să facă, situaţia se schimbă în favoarea sa. Un băiat voinic, un recrut, hotărâse să-i impresioneze pe ceilalţi, oprindu-l pe Thor. Înalt, bine legat şi aproape de două ori mai mare decât Thor, îşi ridică sabia de lemn pentru a-i bloca drumul.
Thor observă că era hotărât să-l doboare, să-l umilească în faţa tuturor şi să-şi câştige astfel un avantaj faţă de ceilalţi recruţi.
Acest lucru îl înfurie. Thor nu avea nimic de împărţit cu băiatul acesta, iar aceasta nu era lupta lui. Dar voia să o facă a lui, numai pentru a avea un avantaj faţă de ceilalţi.
În timp ce se apropia, lui Thor abia îi venea să creadă cât era de mare: se înălţa asupra lui, privind încruntat în jos, cu şuviţele groase de păr negru acoperindu-i fruntea şi cea mai largă, cea mai pătrată falcă din câte văzuse vreodată. Nu vedea cum ar fi putut să obţină o cât de mică victorie împotriva acestui băiat.
Băiatul îl atacă cu sabia sa de lemn şi Thor ştia că, dacă nu va reacţiona imediat, va fi doborât.
Reflexele lui Thor funcţionau. Îşi luă instinctiv praştia, se trase înapoi şi lansă o piatră spre mâna băiatului. Piatra îşi nimeri ţinta şi lovi sabia din mână acestuia, tocmai în clipa în care băiatul o cobora. Sabia zbură şi băiatul, strigând, se apucă de mână.
Thor nu pierdu timpul. Atacă, profitând de răgaz, sări în aer şi îşi propti ambele picioare drept în pieptul băiatului. Dar acesta era atât de masiv, încât era ca şi cum ar fi lovit un stejar.
Băiatul abia dacă se clătină înapoi câţiva centimetri, în timp ce Thor se opri brusc şi căzu le picioarele băiatului.
Asta nu-i a bună, gândi Thor, în timp ce se lovi de pământ cu o bufnitură, cu urechile ţiuind.
Thor încercă să se ridice, dar băiatul era cu un pas înaintea sa. Se aplecă, îl apucă pe Thor de spate şi-l aruncă, făcându-l să zboare, cu capul înainte, în praf.
O mulţime de băieţi se adunară repede, formând un cerc în jurul lor şi ovaţionând. Thor roşi, umilit.
Thor