Calea Eroilor . Морган Райс

mama sa. Simţea că universul îi dăduse un răspuns, îi spusese că are un alt destin. Stătea întins pe spate, cu mâinile sub cap şi se uita la cerul nopţii, vizibil prin pânza zdrenţuită. Privea cu atenţie cerul, atât de strălucitor, cu stelele sale roşii atât de îndepărtate. Era exaltat. Călătorea pentru prima dată în viaţă. Nu ştia încotro, dar îşi urma drumul. Într-un fel sau altul, va reuşi să ajungă la Curtea Regală.

      Când Thor deschise ochii, era dimineaţă, lumina inunda locul, iar el înţelese că adormise. Se ridică repede, privind în jur, reproşându-şi că dormise. Ar fi trebuit să fie mai vigilent−avusese noroc că nu fusese descoperit.

      Carul se deplasa încă, dar nu-l mai zdruncina atât de tare. Asta putea însemna un singur lucru: un drum mai bun. Probabil se aflau în apropierea unui oraş. Thor privi în jos şi observă cât de neted era drumul, fără pietre, fără hârtoape şi pavat cu cochilii albe, fine. Inima îi bătu mai repede; se apropiau de Curtea Regală.

      Thor privi din spatele căruţei şi fu copleşit. Străzile imaculate forfoteau de mişcare. Zeci de căruţe, de toate formele şi mărimile şi cărând tot felul de lucruri, umpleau drumurile. Una era încărcată cu blănuri; alta cu covoare şi încă o alta cu găini. Printre ele, mergeau sute de negustori, unii mânând vite, alţii cărând coşuri cu produse pe cap. Patru bărbaţi cărau un mănunchi de suluri de mătase, care se legănau pe nişte prăjini. Era o armată de oameni care se îndreptau cu toţii în aceeaşi direcţie.

      Thor se însufleţi. Nu mai văzuse niciodată atâţia oameni la un loc, atâtea bunuri, atât de multe lucruri întâmplându-se. Îşi petrecuse viaţa într-un mic sat, iar acum se afla în inima regatului, înghiţit de marea de oameni.

      Auzi un zgomot puternic, un zornăit de lanţuri, iar o bucată mare de lemn fu trântită atât de puternic, încât pământul se cutremură. Câteva clipe mai târziu, se auzi un zgomot diferit, de copite de cai tropotind pe lemn. Privi în jos şi descoperi că traversau un pod; dedesubt, se afla un şanţ. Un pod mobil.

      Thor scoase capul afară şi văzu stâlpii imenşi de piatră, cu poarta cu ţepi de metal deasupra.

      Treceau pe sub Poarta Regală. Era cea mai largă din câte văzuse. Privi în sus, la ţepuşele metalice, gândindu-se că, dacă ar cădea, l-ar putea tăia în două. Zări patru dintre Cavalerii de Argint păzind intrarea şi inima îi bătu din nou mai repede.

      Trecură printr-un tunel lung de piatră, apoi cerul i se dezvălui din nou. Erau în Curtea Regală. Lui Thor nu-i venea să creadă că se afla acolo. Era şi mai multă mişcare aici, de parcă asta ar fi fost posibil − mii de oameni agitându-se în diferite direcţii. Erau vaste întinderi de gazon, perfect tuns şi flori deschise peste tot. Drumul se lărgise şi de-a lungul său se aflau valeţi, vânzători ambulanţi şi acareturi. Şi în mijlocul tuturor acestora, oamenii regelui. Oşteni gătiţi în armuri. Thor reuşise.

      Entuziasmat, se ridică fără să vrea; imediat ce făcu aceasta, căruţa se opri brusc şi el se rostogoli înapoi, aterizând pe spate în paie. Înainte să se poate ridica, auzi lemnăria coborând şi, privind în sus, descoperi un bătrân furios, chel, îmbrăcat în zdrenţe, încruntându-se.

      Căruţaşul întinse braţele, îl apucă pe Thor de glezne cu mâinile sale osoase şi-l trase afară.

      Thor zbură din căruţă şi ateriză pe spate în drumul prăfuit, ridicând un nor de praf. În jurul său izbucniră râsete.

      „Data viitoare când vei călători în căruţa mea, băiete, te vor aştepta cătuşele! Ai noroc că nu chem Cavalerii de Argint acum!”

      Bătrânul se întoarse şi se îndepărtă, apoi se urcă grăbit în căruţă şi dădu bice cailor.

      Stânjenit, Thor îşi veni în fire şi se ridică grăbit. Privi în jur. Unul sau doi trecători chicoteau, iar Thor le zâmbi dispreţuitor, până când îşi mutară privirea de la el. Se scutură de praf şi îşi frecă braţele; doar orgoliul îi fusese rănit, nu şi trupul.

      Entuziasmul îi reveni în timp ce privea uimit în jur şi îşi dădu seama că ar trebui să fie mulţumit că cel puţin ajunsese  atât de departe. Acum, că ieşise din căruţă şi putea să se uite nestingherit în jur, ce privelişte extraordinară i se dezvălui: curtea se întindea cât vedea cu ochii. În centrul acesteia se afla un palat magnific de piatră, înconjurat de ziduri falnice de piatră încoronate cu parapete, deasupra cărora patrulau peste tot oamenii regelui. Pretutindeni în jurul său erau spaţii verzi, perfect întreţinute, pieţe pavate, fântâni, pâlcuri de copaci. Acesta era un oraş. Şi era inundat de oameni.

      Pretutindeni se scurgeau tot felul de oameni—negustori, oşteni, demnitari—cu toţii grăbiţi. Trecură câteva minute înainte ca Thor să priceapă că se întâmpla ceva important. În timp ce mergea agale, văzu că se făceau pregătiri—se aşezau scaune, se ridica un altar. Păreau a fi pregătiri de nuntă.

      Inima i se opri o clipă când văzu, în depărtare, un teren de turnir, cu traseul său prăfuit, delimitat de frânghii. Pe un câmp, văzu oşteni aruncându-şi suliţele în ţinte îndepărtate; pe un altul, arcaşi ţintind în paie. Părea că peste tot sunt jocuri, competiţii. Se auzea şi muzică: lăute şi flaute şi chimvale, grupuri de muzicanţi ce rătăceau de colo, colo; era şi vin, butoaie uriaşe erau rostogolite afară; şi mâncăruri, se aşezau mesele, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Se părea că sosise în toiul unei mari sărbători.

      Oricât de ameţitor ar fi fost totul, Thor simţi nevoia urgentă de a găsi Legiunea. Deja întârziase şi trebuia să se facă remarcat.

      Se îndreptă către prima persoană pe care o zări, un bătrân care părea a fi, după şorţul său pătat de sânge, un măcelar grăbit. Toată lumea era atât de grăbită.

      „Scuzaţi-mă, domnule”, zise Thor, prinzându-l de braţ.

      Bărbatul se uită la mâna lui Thor cu dispreţ.

      „Ce este, băiete?”

      „Caut Legiunea Regală. Ştiţi cumva unde îşi face instrucţia?”

      „Arăt ca o hartă?” şuieră bărbatul şi se îndepărtă ca o furtună.

      Thor fu surprins de lipsa de politeţe a acestuia.

      Se repezi către următoarea persoană pe care-o zări, o femeie care frământa aluatul pe o masă lungă. Erau câteva femei la această masă, muncind din greu şi Thor îşi spuse că una dintre ele ar trebui să ştie.

      „Mă scuzaţi, domniţă”, zise el. „Ştiţi cumva unde se află Legiunea Regală?”

      Se uitară una la alta şi chicotiră, unele erau cu doar câţiva ani mai mari decât Thor. Cea mai în vârstă se întoarse şi-l privi.

      „Nu cauţi în locul potrivit”, zise ea. „Aici ne pregătim pentru festivităţi.”

      „Dar mi s-a spus că fac instrucţie la Curtea Regală”, zise Thor nedumerit.

      Femeile chicotiră din nou. Cea mai vârstnică îşi puse mâinile în şold şi dădu din cap.

      „Te porţi de parcă ai fi pentru prima oară la Curtea Regală. Nu ştii cât de mare e?”

      Thor roşi când celelalte femei izbucniră în râs şi, în cele din urmă, se îndepărtă în grabă. Nu-i plăcea să fie luat peste picior.

      Văzu înaintea sa zeci de drumuri, răsucindu-se şi cotind în fel şi chip prin Curtea Regală.

      Din loc în loc, în zidurile de piatră se aflau cel puţin douăsprezece de intrări. Mărimea şi posibilităţile acestui loc erau copleşitoare. Avu sentimentul apăsător că ar fi putut căuta zile întregi fără să o găsească.

      Îi veni o idee: un oştean ar şti cu siguranţă unde se pregătesc ceilalţi.