Calea Eroilor . Морган Райс

îi întoarse întrebarea MacGil, privindu-l atent pe Firth, în timp ce se întreba, ca întotdeauna, dacă nu cumva era chiar el unul.

      Firth deschise gura pentru a răspunde, dar MacGil oftă şi ridică palma, fiindu-i de ajuns.

      „Dacă aste e tot, voi pleca acum să particip la nunta fiicei mele.”

      „Maiestate”, zise Kelvin, dregându-şi vocea, „desigur, mai e ceva. Tradiţia, în ziua nunţii primului născut. Fiecare rege din clanul MacGil şi-a numit un succesor. Oamenii se vor aştepta să faci acelaşi lucru. Circulă zvonuri. N-ar fi bine să-i dezamăgeşti. Mai ales că Sabia Destinului e încă neclintită.”

      „Ai vrea să-mi desemnez un moştenitor cât sunt încă în floarea vârstei?” întrebă MacGil.

      „Majestate, să nu vă fie cu supărare”, ezită Kelvin, îngrijorat.

      MacGil ridică o mână. „Cunosc tradiţia. Şi, într-adevăr, voi numi un moştenitor astăzi.”

      „Aţi putea să ne spuneţi pe cine?” întrebă Firth.

      MacGil îl privi de sus, enervat. Firth era clevetitor şi nu avea încredere în acest om.

      „Veţi afla la timpul potrivit.”

      MacGil se ridică şi ceilalţi se ridicară şi ei. Se înclinară, se întoarseră şi ieşiră în grabă din încăpere. MacGil rămase acolo, cugetând, pentru nu se ştie cât timp. În zile ca aceasta îşi dorea să nu fi fost rege.

*

      MacGil coborî de pe tron, iar zgomotul cizmelor sale răsună în timp ce traversa încăperea. Deschise chiar el uşa veche de stejar, smucind mânerul de fier şi intră într-o cameră laterală.

      Se simţise întotdeauna bine în liniştea şi solitudinea acestei camere confortabile, cu pereţii săi la doar douăzeci de paşi în orice direcţie, dar cu un tavan înalt, arcuit. Încăperea era construită în întregime din piatră, având o fereastră mică, rotundă, cu vitralii pe unul dintre pereţi. Lumina se revărsa înăuntru în nuanţe de galben şi roşu, făcând să strălucească singurul obiect din încăperea altminteri goală.

      Sabia Destinului.

      Era aşezată acolo, în centrul camerei, întinsă orizontal pe furci de fier, ca o ispită.  Aşa cum făcea din copilărie, MacGil se apropie de ea, îi dădu ocol, o examină. Sabia Destinului. Sabia legendară, tăria şi puterea întregului său regat, de la o generaţie la alta. Cel care va avea puterea să o ridice va fi Alesul, cel destinat să conducă regatul pe viaţă, să elibereze regatul de toate ameninţările din afara şi dinăuntrul Inelului. Crescuse cu această legendă frumoasă şi, când fu uns rege, MacGil încercase să ridice sabia, căci numai celor din clanul MacGil le era îngăduit să încerce. Toţi regii dinaintea lui eşuaseră. Era sigur că e diferit. Era sigur că el este Alesul. Dar se înşelase. La fel ca toţi regii din clanul MacGil înaintea sa. Iar de atunci eşecul îi întunecase domnia.

      În timp ce se uita lung la ea, îi examină lama lungă, făcută dintr-un metal misterios, despre care nu se ştia nimic. Originea sabiei era şi mai obscură, se zvonea că apăruse din pământ, în timpul unui cutremur.

      Examinând-o, simţi încă o dată amărăciunea eşecului. Putea fi un rege bun, dar nu era Alesul.

      Oamenii săi o ştiau. Duşmanii săi o ştiau. Putea fi un rege bun, dar indiferent ce ar fi făcut, nu ar fi putut fi vreodată Alesul.

      Dacă ar fi fost, bănuia că ar fi fost mai puţină nelinişte, mai puţine intrigi la curtea sa. Oamenii săi ar fi avut mai multă încredere în el, iar duşmanii nu s-ar fi încumetat niciodată să atace. O parte din el îşi dorea ca sabia să dispară, cu legenda ei cu tot. Dar ştia că nu va dispărea. Acesta era blestemul—dar şi puterea—unei legende. Mai puternică chiar decât o armată.

      În timp ce se uita fix la ea pentru a mia oară, MacGil nu se putu stăpâni să nu se întrebe din nou cine ar fi putut fi. Care dintre descendenţii săi va fi destinat s-o mânuiască? Gândindu-se la ce avea de făcut, la datoria de a numi un succesor, se întrebă cine, dacă exista cineva, va reuşi s-o ridice?

      „Greutatea lamei este considerabilă”, se auzi o voce.

      MacGil se întoarse, surprins că nu era singur în mica încăpere.

      Argon era acolo, stând în pragul uşii. MacGil îi recunoscuse vocea înainte să-l vadă şi era deopotrivă iritat că nu apăruse mai devreme şi încântat să-l aibă alături în acel moment.

      „Ai întârziat”, zise MacGil.

      „Percepem timpul în mod diferit”, răspunse Argon.

      MacGil se întoarse din nou către sabie.

      „Ai crezut vreodată că voi fi capabil să o ridic?” întrebă gânditor. „În ziua în care am devenit rege?”

      „Nu”, răspunse sec Argon.

      MacGil se întoarse şi-l fixă cu privirea

      „Ştiai că nu voi fi în stare. L-ai văzut, nu-i aşa?”

      „Da.”

      MacGil cugetă la aceasta.

      „Mă sperie când răspunzi direct. Nu faci asta de obicei.”

      Argon rămase tăcut, iar MacGil înţelese, în cele din urmă, că nu va mai spune nimic.

      „Îmi desemnez succesorul astăzi”, zise MacGil. „Simt că e inutil să numesc un moştenitor astăzi. Îi întunecă regelui bucuria nunţii copilei sale.”

      „Poate că trebuia ca această bucurie să fie temperată.”

      „Dar mi-au rămas încă atâţia ani de domnie”, insistă MacGil.

      „Poate nu chiar atât de mulţi pe cât crezi”, răspunse Argon.

      MacGil îşi îngustă ochii, întrebându-se. Era acesta un avertisment?

      Dar Argon nu mai adăugă nimic.

      „Şase copii. Pe cine să aleg?” întrebă MacGil.

      „De ce mă întrebi? Ai ales deja.”

      MacGil îl privi. „Vezi multe. Da, am ales. Dar tot vreau să ştiu ce crezi tu.”

      „Cred că ai făcut o alegere înţeleaptă”, zise Argon. „Dar ţine minte: un rege nu poate domni de dincolo de mormânt. Indiferent pe cine crezi c-ai ales, soarta are o cale a sa de a alege.”

      „Voi trăi, Argon?” întrebă serios MacGil, punând întrebarea al cărei răspuns dorea să-l ştie de când se trezise, cu o noapte înainte, din cauza unui oribil coşmar.

      „Am visat azi-noapte un corb”, adăugă el. „Venise şi-mi furase  coroana. Apoi un alt corb m-a luat cu el. În timp ce zburam, am văzut regatul întinzându-se dedesubt. Se înnegrea pe măsură ce mă îndepărtam. Pământ sterp. O pustietate.”

      Ridică privirea spre Argon, iar ochii îi erau umezi.

      „A fost doar un vis? Sau ceva mai mult?”

      „Visele sunt întotdeauna ceva mai mult, nu-i aşa?” întrebă Argon.

      MacGil fu lovit de deznădejde.

      „Unde e pericolul? Spune-mi măcar atât.”

      Argon se apropie şi îl privi intens drept în ochi, iar MacGil simţi că privea către un alt tărâm.

      Argon se aplecă spre el, şoptind:

      „Întotdeauna mai aproape decât crezi.”

      CAPITOLUL PATRU

      Thor se ascunsese în paie, în spatele unei căruţe cu coviltir care-l ducea hurducăind de-a lungul drumului de ţară. Descoperise drumul cu o noapte înainte şi aşteptase răbdător până se ivise o căruţă destul de mare pentru