Și-a amintit că Thor a fost luat și dus în temnita, şi s-a întrebat din nou dacă aceasta a fost porunca dreaptă. Pe de o parte, desigur, nu se putea ca băiatul să fi știut că pocalul a fost otrăvit, decât dacă el însuşi pusese otrava, sau fusese oarecum complice la crimă. Pe de altă parte, el știa că Thor avea puteri profunde și misterioase – prea misterioase – și, probabil, chiar spusese adevărul: poate că într-adevăr văzuse asta într-un vis. Poate că Thor chiar îi salvase viaţa, şi poate că MacGil trimisese în temniță singura persoană cu adevărat loială.
Capul lui MacGil pulsă de durere la acel gând, cum stătea acolo masându-și fruntea prea ridată, încearcând să înțeleagă toată situația. Dar el băuse prea mult în seara aceasta, mintea lui era prea încețoșată, gândurile i se învârteau nebunește şi nu reușea să-i dea de cap. Era prea cald aici, o noapte de vară sufocantă, corpul său supraîncălzit de ore întregi de exagerat cu mâncarea şi băutura, şi se simțea transpirând.
S-a întins și și-a aruncat mantia, apoi cămaşa de afară, dezbrăcându-se până a rămas doar cu cămașa de corp. Și-a sters sudoarea de pe frunte, apoi de pe barbă. S-a lăsat pe spate şi și-a scos cizmele enorme și grele, una câte una, şi și-a mișcat degetele de la picioare când au ajuns la aer. Stătu acolo și suflă din greu, încercând să-și recapete echilibrul. Burta lui crescuse azi şi era o povară. A dat din picioare și s-a întins pe spate, odihnindu-și capul pe pernă. Oftă și privi în sus, dincolo de cei patru stâlpi ai baldachinului, către tavan, şi își dori ca acesta să nu se mai învârtă.
Cine ar vrea să mă omoare? se întrebă din nou. El îl iubise pe Thor ca pe un fiu, şi o parte din el simţea că nu ar putea fi el. Se întreba cine altcineva ar putea fi, ce motiv ar putea avea – şi cel mai important, dacă ei vor încerca din nou. Oare era în siguranţă? Fuseseră oare corecte declaraţiile lui Argon?
MacGil simți cum ochii lui se îngreunează, tocmai când simţea răspunsul aproape de a i se cristaliza în minte. Dacă mintea lui ar fi fost doar un pic mai clară, poate ar fi putut să-și dea seama de toate. Dar va trebui să aştepte lumina dimineții pentru a-și convoca consilierii, pentru a porni o anchetă. Întrebare din mintea lui nu era cine l-a vrut mort – ci cine nu-l vroia mort. Curtea sa era plină de oameni care-i râvneau tronul. Generali ambiţioși; membri intriganți ai consiliului; nobili şi lorzi lacomi de putere; spioni; vechi rivali; asasini de la clanul McCloud – şi poate chiar de la Sălbatici. Poate chiar mai aproape de atât.
Ochii lui MacGil aproape se închiseră pe măsură ce adormea; dar ceva i-a atras atenţia și i-a ţinut deschiși. El a detectat mişcare şi s-a uitat într-acolo, observând că servitorii lui nu erau acolo. Clipi confuz. Servitorii lui nu-l lăsau niciodată singur. De fapt, nu-și putea aminti când fusese ultima dată singur în această cameră, doar el. Nu-și amintea să le fi poruncit să plece. Chiar şi mai ciudat: uşa lui era larg deschisă.
În acelaşi moment, MacGil auzi un zgomot din partea îndepărtată a camerei, şi se întoarse să se uite. Acolo, strecurându-se de-a lungul peretelui, venind din umbre în lumina torțelor, era un bărbat înalt, subțire, purtand o mantie neagră și cu gluga trasă pe față. MacGil clipi de mai multe ori, întrebându-se dacă avea vedenii. La început era sigur că au fost doar umbre, lumina pâlpâitoare a torţelor care juca feste ochilor lui.
Dar un moment mai târziu figura era cu câțiva paşi mai aproape si se apropia rapid de patul lui. MacGil a încercat să se concentreze în lumina slabă, să vadă cine era; începu instinctiv să se ridice, şi fiind războinicul experimentat care era, și-a dus mâna la talie, căutând o sabie, sau cel puţin un pumnal. Dar se dezbrăcase şi nu avea nicio armă acolo. Stătu, neînarmat, pe patul său.
Figura se mișca repede acum, ca un şarpe în noapte, apropiindu-se tot mai mult, iar pe măsură ce MacGil se ridică, reuși să-i vadă fața. Camera încă se rotea, iar beţia l-a împiedicat să înţeleagă clar, dar pentru un moment, el ar fi putut jurat că era fața fiului său.
Gareth?
Inima lui MacGil s-a umplut brusc de panică, pe când se întreba ce ar putea să facă el aici, neanunțat, atât de târziu în noapte.
„Fiul meu?”, strigă el.
MacGil văzu intenţia ucigașă în ochii lui, şi era tot ce-i trebuia să vadă – a început să sară jos din pat.
Dar figura se mișcă prea repede. El sări în acţiune, şi înainte ca MacGil să poată ridica mâna ca să se apere, era strălucirea metalului în lumina torțelor, şi, rapid, prea rapid, o lamă străpungea aerul – şi se cufunda în inima lui.
MacGil țipă, un strigăt adânc și întunecat de suferinţă, şi fu surprins de sunetul propriului strigăt. Era un strigăt de luptă, unul pe care îl auzise de prea multe ori. Era strigătul unui războinic rănit de moarte.
MacGil simți metalul rece trecând printre coastele sale, împingând prin mușchi, amestecându-se cu sângele lui, apoi împingând mai adânc, tot mai adânc, durerea mai intensă decât orice și-a imaginat el vreodată, pe când părea să nu se mai oprească niciodată din drum. Cu un icnet adânc, simţi sânge fierbinte, sarat, umplându-i gura, simți cum respiraţia îi devine dificilă. Se forţă să privească în sus, la fața ascunsă în glugă. Fu surprins: se înșelase. Nu era fața fiului său. Era altcineva. Cineva cunoscut. Nu-și putea aminti cine, dar era cineva apropiat de el. Cineva care semăna cu fiul său.
Creierul lui era ravășit de confuzie, pe când încerca să dea un nume feței.
Cum figura stătea deasupra lui, ținând cuţitul, MacGil cumva a reuşi să ridice o mână şi s-o împingă în umărul bărbatului, încearcând să-l facă să se oprească. Simți o explozie de putere a vechiului războinic ridicându-se în el, simți puterea strămoșilor săi, simți o parte profundă a sa, cea care-l făcea rege, care nu se dădea bătută. Cu un singur brânci gigant, el reuşi să-l împingă înapoi pe asasin cu toată forța.
Omul era mai subtire, mai fragil decat se gândise MacGil, şi s-a poticnit înapoi cu un strigăt, împiedicându-se de partea cealaltă a camerei. MacGil reuşi să se ridice în picioare şi, cu un efort suprem, duse mâna și îşi scoase cuţitul din piept. Îl aruncă de-a curmezișul camerei şi acesta lovi podeaua de piatră zdrăngănind, alunecând pe ea, şi se ciocni de peretele opus.
Bărbatul, a cărui glugă îi căzuse înapoi pe umeri, se dădu înapoi împleticindu-se şi se uită înapoi, cu ochii larg deschiși de frică, pe când MacGil începu să se apropie de el. Omul se întoarse şi fugi prin cameră, oprindu-se doar suficient de mult ca să-și ridice pumnalul înainte de a fugi.
MacGil încercă să-l urmărească, dar bărbatul era prea rapid, şi brusc durerea reveni, străpungându-i pieptul. El simţi cum își pierde puterile.
MacGil stătu acolo, singur în cameră, şi se uită în jos la sângele care-i curgea din piept, în palmele întinse. Se prăbuși în genunchi.
Își simţi trupul răcindu-se și se lăsă pe spate încercând să strige după ajutor.
„Gardă”, a sunat țipătul său slab.
Respiră adânc, şi într-o agonie supremă, reuşi să-și mobilizeze vocea adâncă. Vocea unui care a fost odată rege.
„GĂRZI!” a strigat el.
Auzi paşi pe un hol îndepărtat, apropiindu-se încet. Auzi deschizându-se o uşă îndepărtată, simți corpuri apropiindu-se de el. Dar camera se rotea din nou, şi de această dată nu de la băutură.
Ultimul lucru pe care