Conform instrucțiunii Dumneavoastră vă comunicăm, că la 28 decembrie revoluționerul rus Ulianov (Lenin) a părăsit locul să de trai din Tziurih și a plecat la Bern, unde a intrat în clădirea consulatului german și a rămas acolo până la ziua următoare.
Petrograd. 31 decembrie anul 1916
Valerii Sergheievici, Vă mulțumesc, că a-ți binevoit azi să vă rețineți. Cum merge serviciul? Pe mine mă interesează, înainte de toate, concluziile și recomendațiile Dumneavoastră.
Pun pe masă mapa cu fișa de raport.
Primele douăzeci de pagini – sunt o analiză a informațiilor din surse confidențiale și din resurse publice. Ultimele trei – sunt recomendațiile mele pentru acțiunile noastre de mai departe.
Expuneți esența.
Ascult. La începutul războiului Imperiul nostru suferea de boala ghermanofobiei și spionomaniei, ceea ce absolut normal. Dar extrema era prea evidentă. Noi am respins de la noi nemții, care majoritatea din ei demult nu se mai consideră nemți, s-au botezat la ortodoxortodocși, s-au rusificat iar limba germană au învățat-o doar la gimnaziu. Numele de familie le-a rămas așa doar ca o amintire despre proveniență. Cel mai mult au simțit asta desigur cei care au o anumită clasă în societate – muncitorii la uzină, muncitorii la fabrică, bacherii, oamenii de știință, profesorii, moșierii. Apoi am început să ne bănuim reciproc, necătând la credință, la origine și clasă socială. Germania în primul an de război a dus acțiunile armate în mod conștiincios, dar începând cu anul 1915 a început activ să caute posibilitate semnării unui acord de pace.
De ce?
Cred eu, nemții au conștietizat, că Austro-Ungaria nu este un aliat puternic, iar având aliați doar Franța și Anglia le-ar fi fost greu să ne biruie pe noi. Aceasta a fost menționat într-un raport pe pagina a opta al raportului meu. Ca variantă se examina scoaterea din război a uneia dintre țările Antantei prin încheierea unui acord de pace. De dorit pe Russia. Atunci Germania ar fi avut ocazia să transfere toate armatele sale pe frontul vestic și după victoria asupra Angliei și Franței din nou să lupte cu noi, dar deja numai cu noi.
Rezonabil.
Nemții au bătut insistent în ușile celor mai înați Demnitari, pentru ca cu ajutorul lor să obțină pacea dorită, dar fără rezultat. Deaceea au schimbat tactica – au trecut să lucreze printre prizonierii noștri, printre străini și printre populația de pe teritoriul neocupat de ei. În ultimul timp, ei tipăresc și distribuie literatură propagandistică, iar noi până în prezent lucrăm cu inerția ce o avem din anul 1914 – căutăm șpioni și distrugători. Germania însă, practic nu pune în joc cartea nemților ruși, dar se străduie să schimbe complet atârnarea populației față de ei. Consider necesar respectiv să reorientăm agenții noștri din Imperiu și jandarmerie.
Sunt de acord. Cum e cu revoluționerii?
A-ți avut dreptate. Serviciul de spionaj german și Ministerul Afacerilor Externe recrutează activ și finanțează revoluționarii noștri. La Parvus este un plan complex și detaliat de sabotaj și diversiuni pe teritoriul nostru care se va dezvolta într-o revoluție. Parvus – e o figură puternică cu contacte de asemenea puternice și are susținere în comerț și în spionajul german. Finanțarea cerută de ei are un volum enorm, dar pentru nemți jocul se va recupera. Revoluționerii noștri au o experiență de zeci de ani în organizarea grevelor, propagandei și acțiunilor teroriste. În plus, mulți dintre ei se află în Germania și Elveția. Stau doar fără bani, supravețuiesc din donațiile celor ce îi compătimesc, muncitori de la uzină, social democarații europeni, î-și editează publicațiile, organizează conferințe și pe cât se poate duc o viață decentă. Dacă nemții vor implimenta în ei măcar o părticică din milioanele cerute de Parvus și îi vor ajuta să se reântoarcă în Russia, atunci Germaniei o să îi rămână doar să aștepte când vom fi distruși din interior.
Demid Elizarovici a răsuflat adânc.
Exact ca vagoneta în mină: încarcă-o, dă-i un ghiont și va merge, mărind viteza și stricând totul în cale.
Cam așa.
Ce mai ai?
Cred că e necesar, să conlucrăm mai mult cu servicul de spionaj francez. Ei deasemenea au informație despre revoluționerii noștri din Europa.
Rezonabil, locotenent-colonelul a deschis raportul meu și a examinat superficial câteva pagini. Valerii Sergheievici, poate aveți dorință să fiți prezenți la o adunare revoluționară sau congres? Cred eu, aceasta Vă Va fi de folos în munca Dumneavoastră. O să îi vedeți de aproape, o să înțelegeți mai bine motivele și dispoziția revoluționară.
Mă supun.
Dumneavoastră, după toate probabilitățile, nu aveți cu ce să vă îmbrăcați pentru o așa ocazie. Împrumutați de la Departamentul de supraveghere externă. Și principalul, nu vă radeți barba câteva zile. Mustățile să fie ca peria și nici un fel de parfium, – cu un zâmbet mi-a spus locotenent-colonelul. Iar acum despre viață și sărbători. Sper, nu a-ți uitat, că azi întâlnim Anul Nou – 1917?
Nicidecum nu.
Unde-l întâlniți?
Acasă.
Nu cumva în singurătate?
Am dat din cap.
Nu așa nu e bine! Veniți la mine. Și nu mă refuzați. A-ți creat o impresie bună asupra familiei mele. Fiica mea chiar a întrebat despre Dumneavoastră, locotenent-colonelul a zâmbit din nou și ca întotdeauna și-a îndreptat mustețile, a netezit barba, iar mie mi-a tresărit inima.
Nu îndrăznesc să refuz.
Buenos Aires. Iunie anul 1921
Într-o seară, venind de la lucru în biblioteca bisericească, care deja î-mi devenise casă, am descoperit trei chiriași noi, care veniseră pe navă din Copenhaga: un marinar de pe frontul lui Kolchak, îi spunea Slastnitzkii, marinar din serviciul de gardă Rudzevici și unter-ofițerul cavaleriei bărbosul Babashev. De aici înainte viața mea a decurs într-o mică obște de imigranți. Se dovedi, că ei au parcurs același drum, ca și mine, consulatul, catedrala. Întrucât eu deja cunoșteam destul de bine viața din localitate, am socotit că era datoria mea să mă împărtășesc cu experiența, să le dau careva recomandații referitor la viața din Buenos Aires și despre cum să caute de lucru. Compatrioții meu s-au dovedit niște patrioți înflăcărați – deasupra ușii au agățat portretul amiralului Kolchak pe care l-au adus cu dânșii și chipiul marinaresc a lui Slastnițchii, iar prin părți au agățat fotografiile generalului Denikin și Vranghel. De fapt nu prea puteam să comunicăm mult și motivul era ziua mea de muncă îndelungată, lipsa aproape completă a zilelor libere și oboselii permanente. Seara lângă un pahar de ceai noi ne aminteam despre războiul cu Germania, revoluție și războiul civil. Într-o zi le-am povestit despre cazul de pe navă, când ofițerul argentinian m-a întrebat, de ce noi ofițeri cu carieră a armatei Imperiale, am pierdut totul. A zis că noi am luptat rău și eu nu am găsit ce să-i răspund. Bărbosul Babashev a protestat aprig, a început să dovedească, că asta nu îl privește, iar să luptăm noi putem mult mai bine, decât armata de pe loc. Dar nu o să ne înrolăm acolo, pentru că la ei totul este aranjat ca la nemți.
Domnilor, nu se liniștea Babshev, noi trebuie să creăm Alianța ofițerilor ruși, adevărați patrioți ai Țării. O să îi unim pe toți, care au fugit în Brazilia, Argentina, Chili, Bolivia. O să creăm o legătură cu Europa- acolo sunt cei mai mulți ofițeri ai noștri. Pe urmă și cu acei, care au rămas în Russia.
S-a dovedit că Slatnițchii și Rudzevici demult purtau un asemenea gând. Amândoi deodată au intrat în discuție.
Istomin,