Înlănțuită. Блейк Пирс

și toate lanțurile astea? Nu pare să exagereze?

      Riley se gândi o clipă.

      — Nu în mintea lui, spuse ea. E vorba de putere. Nu vrea să-și restricționeze victimele doar fizic ci și simbolic. Criminalul vrea să sublinieze acest aspect.

      — Dar de ce femei? întrebă Lucy. Dacă vrea să-și subjuge victimele, nu ar fi mult mai dramatic cu bărbați?

      — E o întrebare bună, răspunse Riley. Revăzu în minte locul crimei – cât de grijuliu fusese contrabalansat corpul.

      — Dar amintește-ți, nu e prea puternic, spuse Riley. Poate fi în parte o chestiune de alegere a unor ținte mai ușoare. Femei de vârstă mijlocie ca acestea ar opune mai puțină rezistență. Dar probabil că și reprezintă ceva în mintea lui. Nu au fost alese ca indivizi, ci ca femei – și ceea ce or reprezenta femeile pentru el.

      Alford lăsă să-i scape un bombănit cinic.

      — Deci spuneți că nu a fost nimic personal, zise el. Nu e ca și cum aceste femei au făcut ceva ca să fie răpite și ucise. Nu e ca și cum criminalul chiar credea că o meritau în mod special.

      — Așa se întâmplă de obicei, spuse Riley. În ultimul meu caz, criminalul viza femei care cumpărau păpuși. Nu-i păsa cine erau. Tot ce conta era că le vedea cumpărând o păpușă.

      Liniștea căzu din nou. Alford se uită la ceasul de mână.

      — Am o conferință de presă în aproximativ o jumătate de oră, spuse el. Mai e ceva de discutat înainte de asta?

      Riley spuse:

      — Păi, cu cât agentul Vargas și cu mine putem interoga mai repede familia cea mai apropiată a victimei, cu atât mai bine. Diseară, dacă e posibil.

      Alford se încruntă îngrijorat.

      — Nu cred, zise el. Soțul ei a murit tânăr, poate acum cincisprezece ani. Tot ce mai are sunt doi copii adulți, un băiat și o fată, amândoi cu familiile lor. Locuiesc chiar în oraș. Oamenii mei i-au interogat toată ziua. Sunt foarte epuizați și tulburați. Haideți să-i lăsăm până mâine înainte să-i mai supunem la un alt interogatoriu.

      Riley văzu că Lucy era gata să protesteze, așa că o opri cu un gest tăcut. Era inteligent din partea lui Lucy să vrea să interogheze familia imediat. Dar Riley știa mai bine decât să facă valuri în rândul forței de ordine locale, mai ales dacă păreau să fie la fel de competenți ca Alford și echipa lui.

      — Înțeleg, spuse Riley. Haideți să încercăm mâine dimineață. Dar familia primei victime?

      — Cred că încă mai sunt ceva rude în Eubanks, spuse Alford. O să mă interesez. Haideți să nu ne grăbim. Criminalul nu e grăbit, până la urmă. Ultima lui crimă a fost acum cinci ani și e puțin probabil că va acționa din nou curând. Haideți să ne acordăm timp să facem lucrurile bine.

      Alford se ridică de pe scaun.

      — Ar trebui să mă pregătesc pentru conferința de presă, zise el. Vreți să participați? Aveți vreo declarație de făcut?

      Riley reflectă asupra propunerii.

      — Nu, nu cred, spuse ea. E mai bine ca FBI-ul să rămână discret deocamdată. Nu vrem ca ucigașul să simtă că i se face prea multă publicitate. Ar putea fi mai înclinat să se afișeze dacă nu crede că primește atenția cuvenită. Momentan, e bine ca dumneavoastră să fiți figura pe care o văd oamenii.

      — Bine atunci, puteți să vă instalați, spuse Alford. Am rezervat două camere la o pensiune locală pentru dumneavoastră. Aveți și o mașină afară la dispoziție.

      Îi glisă pe masă lui Riley formularul de rezervare și un set de chei de la mașină. Ea și Lucy părăsiră sediul.

      *

      Mai târziu, pe seară, Riley stătea pe un divan la fereastra bovindou care dădea spre strada principală din Reedsport. Amurgul se așternuse și luminile se aprindeau pe stradă. Aerul de noapte era cald și plăcut și totul era liniștit, fără niciun reporter în zare.

      Alford rezervase pentru Riley și Lucy două camere minunate la etajul doi al pensiunii. Proprietara locului le servise o cină delicioasă. Apoi Riley și Lucy petrecuseră o oră și ceva în camera principală de la parter făcând planuri pentru a doua zi.

      Reedsport chiar era un oraș pitoresc și încântător. În alte circumstanțe, ar fi un loc plăcut pentru o vacanță. Dar acum că Riley era departe de toate discuțiile despre crima de ieri, mintea ei se întoarse la griji mai familiare.

      Nu se gândise la Peterson toată ziua până acum. Era pe undeva și ea o știa, dar nimeni altcineva nu o credea. Fusese oare înțelept să lase lucrurile așa? Ar fi trebuit oare să încerce mai tare să convingă pe cineva?

      Se înfioră gândindu-se că doi criminali – Peterson și cine le ucisese pe cele două femei aici – își vedeau de viață în acest moment așa cum le plăcea. Câți alții mai erau în libertate, pe undeva prin stat, pe undeva prin țară? De ce era cultura noastră năpăstuită de aceste ființe umane pervertite?

      Oare ce făceau? Complotau undeva în izolare sau își petreceau timpul confortabil cu prietenii și familia – oameni inocenți, nebănuitori, care nu aveau nicio idee de răul dintre ei?

      În acel moment, Riley nu avea cum să știe. Dar era sarcina ei să afle.

      Se trezi, de asemenea, gândindu-se temătoare la April. Nu i se păruse corect să o lase pur și simplu la tatăl ei. Dar ce altceva putea să facă? Riley știa că și dacă nu ar fi acceptat acest caz, un altul ar fi apărut curând. Era pur și simplu prea implicată în munca ei pentru a se confrunta cu o adolescentă obraznică. Nu era acasă suficient.

      Dintr-un impuls, Riley își scoase telefonul mobil și trimise un mesaj.

      Bună April. CF?

      După câteva secunde sosi răspunsul.