Franck simțise o ezitare asemănătoare cu prima tentativă. Porniseră din nou la drum... Ce se întâmpla? Franck o simțea, Svetlana nu aștepta decât temeritatea lui. Unde era ea oare? Lăsase să-i scape două ocazii excelente. A treia ar fi fost și ultima. Dacă nu, putea să-i spună Adio frumoasei Svetlana: ea nu ar fi vrut să mai audă niciodată vorbindu-se de acest incompetent.
Totul îl seducea la această fată: fizicul, comportamentul, personalitatea. Cu ea, un sentiment de încredere îl făcea să se simtă în largul lui. Atunci, de ce anume îi era frică? Franck tocmai hotărâse ca acest act să se întâmple în ultimul moment, ca să evite inițiative minabile pe care le tot începea fără să fi dorit cu adevărat. După ce ar fi mâncat, și mai ales băut, aplombul lui ar trebui să se manifeste mai puternic.
La un moment dat, un restaurant indian le apăruse în față. Prețurile afișate păreau a fi avantajoase pentru bursa lui Franck. Dimpotrivă, Svetlana nu avea aerul prea încântat la ideea acestui loc. În plus, locul nu era deloc romantic. Își continuaseră peregrinarea, până când au ajuns la o intersecție mai animată. În jurul pieței erau mai multe terase. Prima la care se duseseră tocmai închidea. Patroanei îi părea rău. Traversaseră strada pentru a intra în cafeneaua din față. Fațada nu spunea mare lucru, dar interiorul se dovedise foarte șic. Un pic prea mult, chiar. Franck înțelesese că nota avea să fie costisitoare. Ce contează! Această femeie care-l însoțea merita un efort financiar. Nu avea de gând să se culce cu ea din prima seară. Nu! Intenționa să o cucerească și să facă din ea viitoarea lui parteneră.
O ospătăriță îi instalase într-un colț liniștit și confortabil. Masa era înconjurată de două banchete îmbrăcate în piele. Discutaseră, comandaseră, mâncaseră, băuseră. Seducția era la ea acasă: degete care se căutau, zâmbete voioase care vânau priviri strălucitoare, inimi care palpitau, elocuțiunea care era la ea acasă. Farmecul era prezent și opera după toate regulile artei.
Odată achitată factura pipărată, plecaseră în căutarea unei stații de metrou. Svetlana stătea la Montparnasse. O luaseră pe aceeași linie. Franck putuse să profite pentru o conduce până în fața casei.
Svetlana stătea într-un cămin de tineri care munceau. Camera era minusculă. Chiria, deși ridicată pentru o cameră atât de simplă, lăsa totuși impresia că era decentă pentru un asemenea oraș. În fața porții imobilului, Franck luase primul cuvântul: Am petrecut o zi foarte frumoasă și am...
Nu avusese timp să-și termine propoziția că buzele lor se apropiaseră, se amestecaseră, se întrepătrunseseră. Fuseseră atrase unele de celelalte. Acolo, în acel moment precis lua naștere o situație care avea să le deranjeze zilele de mâine care urmau să vină.
Limbile lor simpatizaseră. Saliva se mutase. Cele două corpuri fuzionaseră. Prin acest sărut se schimba un munte de tandrețe, într-o formă de blândețe rafinată care se diluase în finețe, eliberând note acidulate. După ce se doriseră atât de mult, acest moment le apăruse ca o ușurare, amândurora.
De mai multe ori îi spusese Svetlana că trebuia să se întoarcă acasă. La ora unu noaptea, porțile erau închise de paznic, în timpul săptămânii. În week-end, rămâneau deschise până șa ora două, iar ei se apropiau de acest moment. Franck nu voia să-i dea drumul. Svetlana nu dorea să urce la ea. Momentul de grație se prelungise.
Înainte de dezlipirea definitivă a mâinilor și a buzelor, pentru noapte, Svetlana îl întrebase pe Franck când se puteau revedea. A doua zi, ea urma să plece să viziteze orașul Bruxelles. Nu se întorcea decât marți seara. Trenul având plecarea destul de târziu, Franck îi propusese să o conducă la gară. Venea să o caute aici, de îndată ce termina ziua. Ochii Svetlanei răspunseseră în locul gurii și ea zâmbise, înainte de a confirma întâlnirea din ziua următoare, cu câteva cuvinte. Se sărutaseră pentru ultima dată.
Cât îl privește pe Franck, el începuse să lucreze ca paznic responsabil de curățenia unui imobil, timp de trei săptămâni. Era vorba despre un loc de muncă ce nu-i aduce nici o satisfacție. Să cureți mizeria și să scoți pubelele nu-i permitea să fie împlinit, așa cum ar fi vrut. Doar că salariul părea corect, grație unei prime complementare de la sfârșitul contractului, care contrabalansa avantajul pe care un paznic fără studii l-ar putea găsi în acest loc de muncă, deoarece el dispune de o locuință de serviciu cu cheltuieli minime, aproape gratis. În plin Paris, și pentru anumite locuințe, acest privilegiu se dovedește un lux: un avantaj incontestabil când ne uităm la chiriile astronomice din acest oraș burghez. O atracție pentru mulți, fără îndoială.
De atunci, acest bonus nu mai există. A fost eliminat de un guvern care a ratificat texte noi de lege și care estima că acești oameni – acești înlocuitori, acești muncitori ai incertitudinii – câștigau prea mulți bani, și astfel i-a adâncit și mai mult în dezechilibrul financiar. Pe viitor, nu mai există nici o motivație pecuniară; nu mai există decât o formă de dezgust, pe de o parte față de guvern, care oprimă proletarul, acționând numai în interesul sferelor celor mai înalte ale finanțelor de care este el însuși la rândul lui, dependent – la limită, un sclav deliberat – și pe de altă parte față de munca în sine, din moment ce intră în dezacord cu aspirațiile noastre profunde. Printr-o politică de o austeritate excesivă, conducătorii noștri au justificat și au însămânțat în spirite ideea că se dezvoltă practici absurde. Inutil să vorbim despre descurajarea unui șomer în fața unei remunerații care înclină deplorabil către SMIC. La Paris, cu aproximativ o mie de euro net pe lună, cine se poate descurca, cu un asemenea salariu? Chiria lunară a unei garsoniere decente e de minimum șapte sute de euro. Cel mai des, e în jur de opt sute. Calculul e simplu și rapid. Un venit mizerabil nu poate oferi o existență decentă. E vorba despre salariul de supraviețuire.
Viața unei ființe umane nu reprezintă mare lucru. Contează numai înmulțirea marilor averi, privilegiații.. Dacă oamenii obișnuiți se trezesc pe stradă sau mor de foame, asta nu e important... Când ești un nimeni mai bine e, fără întârziere, să devii un nimic... Politicienii sunt prietenii bogătașilor. Mână în mână, nu apără cu nimic interesele poporului. Sunt capabili doar să pronunțe discursuri mărețe și frumoase, bune ca să adoarmă și mai mult masele, care altfel ar fi început să se agite, să se împotrivească, să se revolte chiar. În cel mai bun caz, ajung să resimtă pentru populație un pic de dispreț. Nimic mai mult. Sunt mult prea ocupați să negocieze contracte de înarmare sau să se angajeze într-un nou război. Cetățenii strigă în număr mare: Stop!. Dar ei nu ascultă și ignoră mulțimea îmbufnată. Fisura dintre guvernul deconectat de la realitățile sociale și populație e implacabilă. Acești conducători sunt ruina noastră. Ei sunt responsabili de toată mizeria unei țări.
Franck se uitase după tânăra femeie cum intra în clădire. Ea devenea în mod oficial noua lui prietenă. Apoi, o luase spre casă, jumătate de oră de mers până la Denfert-Rochereau. Tot timpul drumului, avusese zâmbetul pe buze, ochii strălucitori și mintea care tot rememora seara petrecută împreună. A doua zi, a cu totul altă afacere avea să-l aștepte pe Franck. Trebuia să se trezească devreme, să-și suflece mânecile și să muncească fără intensitate, fără pasiune, fără strălucire; ca un robot, ca un mort-viu.
Svetlana tocmai petrecuse o zi excepțională, cum nu trăise prea multe până acum. Nu cunoscuse încă prea mulți băieți. Experiențele ei se dovediseră a fi toate de scurtă durată. Își pusese o ușoară speranță în această relație. Ce e mai romantic decât atunci când două ființe crescute în două universuri distincte reușesc să se găsească? Franck reușise să o seducă prin simplitatea, amabilitatea și talentul de a o asculta. Se interesase de ea cu sinceritate. Chiar înainte de primul sărut, Svetlana observase că însemna ceva pentru el. În plus, era fermecată de partea lui artistică. Un artist puțin pierdut în vise și în viață, dar unul original pe care nu putea să-l întâlnească întâmplător în orice zi.