Câteva zile mai târziu, l-am văzut pe Channarong la coadă, în sala de mese. M-am dus să-i mulțumesc pentru interesul lui, dar m-a îndepărtat cu mișcări rapide de mână și un sunet ca de șarpe.
─ A doua lecție -a strigat în timp ce mă îndepărtam confuz– fi util altora.
În timp ce mâncam am încercat să înțeleg sensul cuvintelor lui. Voia să ajut oamenii din închisoare? Voia să mă gândesc la mine? Oamenilor din Est le plăcea uneori să vorbească indirect. Nu era mai ușor să-mi spună direct? Să mă fac util altora ... să-i apăr pe alții de agresori în loc să mă apăr pe mine? Filozofie ieftină. Când a spune lucrurile în mod direct e mult mai util. M-am uitat la Channarong care făcea semne înspre masa mea și spunea ceva prietenilor săi, care râdeau cu poftă. Nu știam ce să mai cred. Eram pierdut complet. Poate că doar își bătea joc de mine, dar atunci, de ce mă ajuta?
Am observat că grupul care mă teroriza a intrat în cantină, așa că m-am ridicat, am lăsat tava cu toată mâncarea și am ieșit din cameră repede. După cum spunea mama mea: "Cine evită ocazia evită pericolul“. Ăsta da sfat util. Și, desigur.
M-am dus în celulă să mă antrenez. Nu cum că era recomandabil să te antrenezi după ce mănânci, dar era unul dintre puținele momente când nu era nimeni înăuntru și trebuia să profit. Făceam ceea ce trebuia să fac. Ceea ce era necesar. Mi-am început rutina de antrenament. Încălzire, flotări, abdomene ... Lucrând fiecare parte a corpului, independent și toate împreună. Apoi am continuat cu lovituri în aer, mai întâi pumni, apoi șuturi și în cele din urmă genunchi și coate așa cum văzusem că se antrenau prizonierii în curte. Așa cum îmi spusese Channarong, războinicul cu opt brațe. Cum nimeni nu vorbea cu mine de teamă să nu devină și ei ținta abuzatorilor, aveam mult timp să mă gândesc. Într-una dintre reflecțiile mele zilnice am considerat că, în afară de a mă pune în cea mai bună formă fizică posibilă și de a-mi îmbunătăți tehnica și viteza, ar trebui să-mi întăresc, de asemenea, corpul și să mă obișnuiesc cu loviturile. Așadar am adăugat la rutina mea o serie de lovituri în perete cu pumnii, coatele, tibia și exteriorul mâinii la început cu bucăți de pânză și ușor. Uneori exageram și aveam o parte a corpului umflată câteva zile, dar consideram că era necesar pentru a-mi obișnui corpul să depășească durerea. Când îmi lipsea motivația trebuia doar să-mi amintesc unii din dușmanii mei din tinerețe sau oricare dintre bătăile primite, pe jos, lovit și bătut, ghemuit ca un animal și așteptând să se termine. Așa creșteam ritmul loviturilor, efortul de antrenare canalizând furia, frica, disperarea intensă.
De asemenea, trebuia să-mi măresc rezistența așadar alergam non-stop în curte; ceea ce abuzatorii sărbătoreau cu glume și râsete pentru că probabil credeau că mă antrenam ca să pot fugii de ei. Pentru mine, în același timp, era ca o terapie. Nu mi-a plăcut dintotdeauna să alerg. La scurt timp după ce am început să boxez în Madrid, a trebuit să adaug alergarea pentru a-mi întări rezistența și pentru a fi în măsură să stau în picioare un meci întreg. Era obositor, dar necesar. În cele din urmă, o jumătate de oră de alergare în fiecare zi, s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru a-mi îndoctrina corpul și mintea.
Curând venea momentul meu și situația se va schimba complet. Curând râsetele se vor transforma în țipete. Țipete de durere. Sau cel puțin asta voiam să cred. Asta sau moartea.
Nu existau alte alternative.
Singapore 4
În sfârșit luni. Prima zi de servici. M-am trezit la șase și jumătate, am băut cafea și un pahar de suc și am mâncat cereale. Un mic dejun complet. Colegii de apartament mi-au spus între timp ce făceau ei de obicei, și mulți oameni, luau micul dejun la în cantina companiei, unde erau băuturi, fructe și produse de patiserie gratis, sau în alte locuri din clădire dacă voiau ceva diferit. Așa puteau vorbi cu colegii înainte de a începe ziua de lucru. Uneori erau oameni care mâncau la micul dejun, în special străini din Asia, produse alimentare precum: fidea, supe, legume... Era ciudat să-i vezi cu asemenea mâncare dimineața. M-am îmbrăcat și am așteptat zece minute să fie și ei gata.
Un pic dezorganizați am decis să luăm un taxi. Pentru doar zece dolari Singaporezi, pe care i-a plătit Josele, am ajuns în cincisprezece minute la ușa clădirii, care avea o intrare ca hoteluri unde mașinile opresc să descarce bagajele.
Zona era un complex de patru zgârie-nori albi numită Raffles City Tower. Aparent, un complex cu mall, birouri, centru de convenții, restaurante și două hoteluri. Fiecare zgârie-nori avea cam patruzeci sau patruzeci și cinci de etaje. Era impresionant. La dreapta de intrarea la care eram era un bar numit Salt Tapas & Bar, un nume pentru spanioli, ca la noi acasă. Soarta, în care nu credeam, părea să-mi spună că eram unde trebuia să fiu.
Birourile noastre erau la etajul 36. Panorama trebuia să fie spectaculară. La intrare, dat fiind că era prima mea zi, au trebuit să mă identifice și să-mi dea cartela de acces permanent. După ce mi-au dat-o, am urcat cu liftul la birou. Etajul nostru era diafan, aproape fără pereți, cu excepția sălilor de ședințe. Pe drum spre șeful meu, ne-am întâlnit cu Teresa și Diego. Ne-am salutat repede și am convenit să ne întâlnim la cafeneaua de pe etaj. Apoi Damaso s-a dus la biroul lui și Josele m-a dus la Amit Josele Dabrai, un indian care era noul meu șef.
Amit era o persoană foarte seacă și încrezută. Mi-a spus în mare în ce consta proiectul ca și când îmi făcea o favoare și mi-a arătat biroul meu, unde mă aștepta laptopul. Am semnat toate documentele de livrare a calculatorului și mobilului și m-am instalat. Amit mi-a dat acces la un dosar în nor, cu toate documentele și mi-a spus că Jerome, cel cu care îmi făcuse cunoștință și care era partenerul meu de proiect, îmi va spune ce era cel mai important de citit la început. A insistat asupra faptului că trebuie să mă familiarizez cu proiectul rapid și că spera ca săptămâna asta să încep să lucrez în ritm normal. Ce noroc de șef rigid și serios! Îmi amintea de unul ce avusesem într-un proiect în Spania.
Jerome, care era francez, s-a dovedit a fi un tip cu totul diferit de Amit. Era ca o capră, nebun ca o capră. Să-l descriu drept extrovertit nu era suficient. În plus, avea un entuziasm și o vitalitate contagioase și părea să fie întotdeauna bine dispus. Vorbea engleza cu un accent franțuzesc marcant de care îmi era foarte greu să mă abțin să nu râd. Mi-a spus care erau principalele documente pe care trebuia să le citesc și mi-a făcut o prezentare a proiectului de aproape o oră, subliniind ceea ce era important cu adevărat: în ce consta, ce se aștepta de la noi, în ce punct eram și care erau următorii pași. Toate astea, după ce am fost la cantină și am vorbit încântat cu Tere și Diego.
La jumătatea dimineții Josele m-a însoțit la o sucursală a băncii POSB pentru a deschide un cont. El îl avea la aceeași bancă, care era de stat, a serviciului de corespondență, care lucra foarte bine. Mi-a spus că datorită faptului că era un paradis fiscal deschiderea unui cont era un proces foarte simplu. Mi-au cerut numărul FIN, care era ca și cartea de identitate spaniolă. Mi-l scosese compania cu permisul de muncă, dar, aparent, puteai deschide un cont și fără și îl aduceai când îl aveai. Totul era cât de ușor posibil. Mi-au dat un card de debit și parolele pentru a îl putea folosi prin internet și prin telefon.
În apropiere era un birou exclusiv pentru servicii bancare private.