Întorcându-se acasă, se discutau până târziu povestiri de dragoste și amor.
– Dacă ați ști, reluă Vasilina, dacă ați ști la câte am visat, ridicând spre tavan ochii frumoși din care se rostogolea o lacrimă. Am suferit enorm.
– Nu mai este cazul, altădată!
Ea își pierduse firea, gândindu-se la fericirea pe care ar fi putut s-o aibă… și ea simțea dorința de nestăpânit de a-l săruta. Întinzând capul pe deasupra umărului ei, parcă-i căuta aprobarea în ochi, ea aruncă o privire măiestoasă în desert.
Tu, Ana, ai noroc în iubire? Noi povestim, dar tu taci.
– Am avut o dragoste mare, dar uite că s-a sfârșit, m-a trădat și acum nu mai cred în nimeni.
– Așa nu se poate, totul va fi în viitor.
– I-am scris ultima scrisoare, vreți să v-o citesc?
– Da, suntem curioase.
– ,,Am încă mâinile calde de sărutările tale și uite locul de pe covor unde mi-ai jurat în genunchi iubire veșnică. Planurile noastre de călătorie ți le amintești?
– Și totuși, mă iubești?, așa spuneai. Pui în picioare întreaga mea iubire, buimăcită, aproape inconștientă, îmi simțeam totuși arterele care pulsau, iar ritmul lor mi se părea întocmai ca al unei muzici asurzătoare. Orice urmă de amintire, de idee, ce – mi mai trecea prin cap izbucnea dintr-o dată, ca miile de lumini ale unui foc de artificii. Sufeream din cauza iubirii tale și simțeam cum sufletul se scurge prin această amintire. Citind, din vreme în vreme, ea ridică fruntea și trimitea o privire lungă și îndurerată.
Pe măsură ce cerceta privirile noastre și monotonia acestui spectacol, alunga încet-încet tristețea.
O lacrimă mascată îi cobora de-a lungul nasului și rămânea o clipă atârnată.
A șters lacrima și a oftat adânc și fața ei s-a înviorat și prelungește:
– Dar această tristețe s-a prefăcut într-o lună de miere, când l-am întâlnit pe Viorel.
Rămâneam acolo la Hotel cu perdelele trase, cu ușile închise, cu flori presărate pe jos și de dimineață primeam comanda de mâncare și nu ieșeam pâna seara.
Apoi luam o barcă și ne plimbam pe Marea Neagră în Constanța.
Zvonurile orașului se îndepărtau, zgomotul vocilor de-acum se auzea tot mai încet. Apoi ne culcam pe iarba, ne sărutam mult, ascunzându-ne după plopi.
– Aș vrea pentru totdeuna să trăiesc în locușorul acela, care îmi pare cel mai minunat loc de pe pământ.
– Ascultă, Ana, cum curge apa râului zumgănind, ascultă adierea vântului, ce seară frumoasă!, șoptea Viorel.
O seară la Constanța, ce nu mai pot uita,
O seară la Constanța, ce-mi rupe inima
Te aștept, te aștept, te doresc, te doresc,
Chitara – mi spune cât de mult te iubesc
S-aude-n depărtare un glas de marinar
Și o barcă lin apare condusă de un val.
Te aștept, te aștept, te doresc, te doresc
Chitara-mi spune cât de mult te iubesc.
Vocea armonioasă se pierdea printre valuri.
– Fetelor, m-am îndrăgostit până-n urechi! De-aceea, am intrat la facultate împreună.
– Ce romantic, să știi că ești fericită!
– Da, sărutările deveneau tot mai aprinse. Viorel mă alinta cu tandrețe.
– Da cum cu tandrețe, poți să ne povestești, te rugăm.
El se așeză în fața mea cu coatele pe genunchi, mă admira cu un zâmbet și fruntea încordată, sorbea din privirea mea ceva dulce și regăsi fericirea.
Avea o dorință aprigă de imaginile cunoscute și care dragostei lui se manifestă în uimiri expansive și pline de recunoștințe.
– Interesant băiat.
Și într-una îmi cântau serenade.
– Dar tu în schimb ce-i dăruiai?
– Iubirea, dragostea, amorul și sufletul.
– Cea mai gravă situație este la Vasilina. O putem ajuta cu ceva?
– Mai intâi, la întâlnire nu trebuie să-ntârzii.
– Lui Gheorghe, încălcarea cuvântului în privința întâlnirii i se părea o jignire și căuta și alte motive, el era incapabil de eroism.
– Acesta-i Gheorghe, ce să-i faci?
– Vasilina, ca de obicei, întârzie la întâlniri, el se enervează.
În scrisorile de la Vasilina era vorba despre flori, de versuri, de lună și de stele, izvoare ce zumzăie sub fereastră, într-un cuvânt armonie, romantism.
– Nu întotdeauna, dar Gheorghe poate fi și grosolan, și egoist. Gheorghe nu auzea vocea inimii sale.
Pe fruntea acoperită de picături reci, în strânsoarea brațelor era ceva exagerat, ceva vag și sinistru, care lui Gheorghe i se părea că ceva se strecoară între ei pentru a-i despărți.
– El are un caracter destul de complicat. Nu prea cunosc coardele inimii lui, zice Vasilina supărată.
Da, se vede că ceea ce-l fermeca odinioară acum îl speria puțin.
– Cum tânjea el după delicatele sentimente de iubire!, reluă Ana.
– Vasilina, tu îl iubesti pe Gheorghe?
– El îmi place, dar nu știu dacă-l iubesc.
– A-ți plăcea de băiat și a-l iubi sunt două lucruri diferite. Atunci nu-l necăji.
– Ei, daca-r exista undeva o ființă puternică, cu un temperament curajos, exaltat și rafinat, un suflet de poet, cu chip de înger!
– Așa oameni nu există, prostuțo!
– E târziu, mergem la culcare, mâine avem 4 perechi de pedagogie.
Se văd zorii de ziuă, dar eu încă n-am adormit de gânduri, visuri… în cele din urmă, Vasilina își adună gândurile purtate de amintiri, ajunsese repede să-și rememorizeze ziua din ajun. Și sărmana inimă strânsă în pumn înflorea de iubire.
Pleacă la lecții, ca de obicei, nu citise nimic la pedagogie. Și anume atunci mă ridica profesoara să răspund. Și în acele cazuri mi-i rușine, mai întâi de Dorin. În fața lui aș vrea să fiu corectă, deșteaptă.
– Fuuu! De ce îmi bag prostii în cap?
– Mă grăbesc la lecții.
Un vânt călduț îmi mângâie obrajii, ajunsesem în curtea căminului studențesc, care era mărginită de 2 rânduri de tei stufoși ce își legănau șuierând crengile lungi.
La colț de drum îl întâlnește pe Gheorghe.
– O, bună dimineața, Gheoghiță, bună, bună!
El îi sărută mâna ca un inteligent gentelman, se lăsă înduioșat și ea continuă să vorbească, legănându-și drăgălaș capul, alintându-se ca o pisicuță îndrăgostită.
Ești băiat frumos, ai tot ce-ți trebuie ca să te faci iubit, el o strânge la piept și îi mângâie șuvițele