Am discutat banalități un timp. A râs un pic de prizonierii care se antrenau, țipând ca și când erau în finala campionatului mondial și își pariase toți banii pe luptă. Unii se opreau să vadă cine țipa așa, dar când vedeau că era el, continuau. Mie nu îmi plăcea în mod deosebit atenția așa că îmi puneam capul între picioare ca să nu mă recunoască.
De asemenea, a petrecut câteva minute blestemând numărul de negri din închisoare. Mi-a spus că aproape toți erau nigerieni și toți pentru probleme de droguri. Traficul de droguri cu Nigeria era o piață mare. Chiar și așa, liderul lor nu era nigerian, asta era cert, dar nimeni nu părea să-i cunoască originea. Era, de asemenea, negru, mare și puternic, cu o cicatrice curioasă în formă de semilună pe față și toți păreau să-l teamă. Chiar și James. Aparent, era un mercenar african, un copil de război forțat să lupte și să ucidă de foarte tânăr și nu glumea. Părea foarte liniștit, dar când era necesar, era foarte violent și nu părea să-i fie frică de nimeni și de nimic. Se zvoneau multe despre el, cu toate că nimeni nu știa care era de fapt adevărul: că fusese forțat să-și ucidă fratele când l-au înrolat cu forța într-un grup armat la doar unsprezece ani, doi ani mai târziu a ucis șeful care i-a ordonat să-și omoare fratele și l-au numit cap, că era un ucigaș plătit, că a fost un susținător al sclaviei în războiul din Congo, că mânca inima victimelor sale, că violase sute de bărbați și femei, inclusiv copiii, că îi plăcea să ucidă cu propriile-i mâini, că o dată a ars un oraș întreg de viu doar pentru că nu i-au spus unde se ascundea o persoană pe care o căuta, că traficase cu tot felul de produse ilegale ... atâtea atrocități ... și văzându-l nici una nu mi se părea neplauzibilă. Era într-adevăr înfricoșător. Foarte. Din fericire, mă ignora complet.
Când James a obosit să-i vorbească de rău pe toți, s-a ridicat și a plecat cum a venit, fără să spună nimic. M-am uitat la el îndepărtându-se, parțial ușurat că am putut să vorbesc cu cineva după atât de mult timp.
În situația mea eram mulțumit și cu atât.
Singapore 7
Când am ajuns acasă Josele și Damaso m-au atacat cu întrebări despre întâlnire. Ne-am așezat în sufragerie și le-a spus ce am făcut, unde am fost și, mai presus de toate, ce s-a întâmplat la sfârșit pe plajă. Ambii au căzut pe gânduri un moment. Josele a fost primul care a vorbit.
─ Sigur este o paranoia a ta. Doar vrea să ia lucrurile mai încet.
─ Nu știu, Josele. Nu ai fost acolo. A fost altceva. Părea că vom continua să ne sărutăm și dintr-o dată ceva i-a trecut prin cap și s-a tras înapoi. Sunt sigur că voia, dar nu îmi pot da seama ce a oprit-o. Poate că are o boală contagioasă, nu știu ce să cred.
─ E, da! Cu siguranță este ceva mult mai simplu de atât. Lucrurile tind să fie mai simple decât ni le imaginăm, noi suntem cei care le complicăm. Sigur e ceea ce spui despre obiceiurile din țara ei sau ceva de genul ăsta.
─ Sunt de acord cu Josele, spuse Damaso. Întâlnește-te cu ea săptămână asta și vei vedea că totul va merge bine.
─ Sper să ai dreptate. O cunosc doar de două zile, dar fata asta are ceva special care mă înnebunește.
─ Cred că te îndrăgostești, spuse Josele.
─ E, da! Cum să mă îndrăgostesc, dacă am cunoscut-o ieri? Tot ceea ce căutam era o fată cu care să mă distrez.
─ Bine, îmi spui tu, spuse Josele. Prima noapte nimic, ieri un sărut și astăzi îți explodează capul ... Prietene, ai o problemă.
─ Da, eu știu ce e, șopti Damaso sarcastic. Am văzut ieri când ne-ai prezentat-o ... Ești convingător, a spus explodând în râs.
─ Ce idiot ești!
Toți trei am râs cu poftă. Îmi prindeau bine niște glume. Era adevărat că era o fată frumoasă, cu un corp uimitor. Era clar că a fost primul lucru pe care l-am observat când am văzut-o la bar. Dar, vorbind cu ea sâmbătă în timpul petrecerii, am început să realizez că era cu siguranță și mai frumoasă pe dinăuntru decât pe afară și mi-ar beneficia mult. Mă auzeam vorbind și râdeam gândindu-mă că nu era posibil să mă îndrăgostesc în doar două zile. Poate că se datora stării de spirit scăzută cu care venisem din Spania datorită despărțirii anterioare. Damaso apoi m-a surprins cu povestea unei fete din Singapore, cu care se combinase Josele.
─ Și, te vei vedea din nou cu ea? Am întrebat.
─ Cu ea? Nu numai că nu am telefonul ei, nici măcar nu îi știu numele. Cu numele lor atât de ciudate ... Josele nu se putea opri din râs.
Am râs cu toții cu poftă. Josele era un Casanova incurabil. Damaso nu rata o șansă bună dacă apărea, dar îl atrăgeau mai mult petrecerile, orice sport pe care putea paria, bronzatul și golful.
M-am dus la culcare devreme, deoarece a doua zi era luni și trebuia să lucrez, dar nu am putut dormi toată noaptea. M-am tot răsucit în pat uitându-mă la telefon să văd dacă mi-a scris sau întrebându-mă dacă ar trebui să-i scriu eu. Nu i-am scris pentru că nu voiam să o copleșesc, dar dorința nu îmi lipsea.
Când a sosit ora să mă trezesc, de abia dormisem câteva ore pe bucățele. De fiecare dată când mă trezeam, mă uitam imediat la telefon să văd dacă am un mesaj de la ea. Am încercat să mă conving că nu era nimic rău, dar nu puteam. Ne-am dus la birou și am luat micul dejun în cantină cu Diego, Tere, Jerome și o fată foarte timidă din Pekin numită Aileen Meng. De când am aflat că Diego și Tere erau împreună nu i-am putut vedea la fel ca înainte. Acum, totul mi se păreau gesturi de complicitate între ei. Nu mă puteam abține să nu zâmbesc când îi vedeam împreună. Îi invidiam, poate.
Jerome și Diego păreau a spune o poveste foarte amuzantă după cum râdeau cu toții despre fața pe care a făcut-o un turist american când a fost amendat cu o mie de dolari pentru că mergea mestecând gumă. Guma era interzisă în Singapore. A încercat să convingă poliția despre excepții numind libertățile individuale și multe idei din filme decât realitatea din Singapore. Mă forțam să zâmbesc când vedeam că ceilalți o făceau, dar eram prea distras. În final, am decis că era un moment bun să vorbesc cu Sumalee. M-am îndepărtat un pic și i-am scris un mesaj la care a răspuns aproape imediat.
─ Bună dimineața.
─ Bună!
─ Pot să te sun?
─ Da, desigur.
Am ieșit din restaurant și am sunat-o mergând pe holuri.
─ Ce faci?
─ Bine și tu?
─ Sunt foarte obosit, nu am putut dormi prea mult.
─ Și...De ce?
─ Gândindu-mă la ziua de ieri.
─ A fost frumos, nu?
─ Da, a fost minunat, dar m-ai lăsat un pic nedumerit.
─ Cum așa?
A venit momentul adevărului. Motto-ul meu, în aceste situații era sinceritatea te duce unde trebuie să fii sau unde vei fi, așadar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Cu toate consecințele.
─ Nu știu, mi-a plăcut să te sărut, mi-o doream foarte mult, dar apoi am avut senzația că ceva te-a oprit. Poate că m-am grăbit si nu trebuia să o fac atât de curând. Ne cunoaștem de doar două zile ...
─