Era mult mai ușor pentru tatăl său să accepte această explicație decât să afle adevăratul său plan. Dacă i-ar spune tatălui său că are de gând să călătorească în timp, l-ar fi supărat inima. Ceva ce aflase din jurnalul mamei sale. Deși Christian avusese dreptate. Majoritatea informațiilor de acolo aveau legătura cu domeniul medical. Totuși, era o lectură fascinantă.
– Fii sigur, începu el, că nu am nicio întâlnire cu nimeni. Pur și simplu, vreau să ies.
Buzele sale se prefăcură într-un zâmbet sincer. Cel puțin, spera că asta vedea și tatăl lui…
– Eu mă duc să călăresc. Dar tu nu mi-ai spus unde te duci.
Poate, dacă schimba direcția în care mergea conversația lor, tatăl său vă renunța la suspiciuni.
– Vreau să verific toate fermele de pe moșia noastră. Pentru că și tu vrei să ieși, ce-ar fi să mă însoțești?
Strâmbă din nas.
– Asta nu e mai degrabă treaba lui Christian?
De vreme ce geamănul său era viitorul duce, îl acompania adesea pe tatăl lor în excursiile de acest fel. Nicholas se fâstâcea mereu și găsea motive să absenteze. El nu va fi duce. Niciodată. Așa că, de ce trebuia să învețe toate secretele administrării moșiei Weston? El era doar rezerva și avea mai multe… opțiuni. Putea să se alăture armatei, așa cum făcuse tatăl său – și el fusese o simplă rezervă la titlu. Dacă fratele său mai mare, Edward, nu ar fi murit, el nu ar fi fost duce acum. Exista posibilitatea ca ceva să i se întâmple și lui Christian, dar Nicholas refuza să creadă că fratele lui va avea aceeași soartă, mai ales pentru că el nu își dorea titlul de duce și toată responsabilitate care venea odată cu acesta. Și nici nu se punea problema să se alăture Bisericii. Nicholas nu va fi niciodată atât de pur încât să pretindă că este un adevărat creștin. Tocmai de aceea era atât de plictisit. Nu avea niciun scop în viață.
– Christian are alte angajamente astăzi. Uită ce ți-am sugerat. Am crezut că ar fi plăcut să îmi petrec dimineața cu fiul meu. Dacă ai prefera să rămâi singur, înțeleg.
Nicholas mai că mormăi cu voce tare. Tatăl său era maestru în a-l face să se simtă vinovat. Deși mama lui o făcea cu mai multă eleganță. Subtilitatea nu era punctul forte al tatălui său. Dacă voia cu adevărat să călătorească în timp, poate că ar fi fost mai bine să îl însoțească pe tatăl său în acea dimineață. Era posibil să nu se mai poată întoarce aici vreodată. Dacă așa se va întâmpla, nu ar fi mai bine să își amintească de această zi cu bucurie? Nu ar fi bine să petreacă timp și cu mama, fratele și sora sa? Să își ia la revedere fără să o facă în mod direct. Va lăsa o scrisoare în camera lui, pe care ei să o găsească mai apoi. I-ar displăcea gândul ca ei să creadă că i s-a întâmplat ceva tragic.
– Ai dreptate. Ar fi foarte plăcut să călăresc alături de tine. Aș putea chiar să învăț câte ceva.
De fapt, se va plictisi grozav, dar tatăl său nu trebuia să știe asta.
– Poftește! zise el și întinse mâna în direcția salonului.
Au trecut prin salon, au traversat holul și au ajuns la ușa de la intrare. După câteva clipe, tatăl său se întoarse înspre el și zise:
– Am observat că ai suferit de anxietate în ultima perioadă. Trebuie să îți găsești ceva care să îți ocupe timpul. Ai luat în considerare toate opțiunile pe care le ai?
Nu avea să îi răspundă într-un mod sarcastic. Nu o va face. Nicholas strânse din dinți.
– Am făcut-o.
Tatăl său avea intenții bune, dar nu ar fi putut înțelege niciodată ce nevoi avea el. Fir-ar să fie, nici Nicholas nu înțelegea prea bine!
– Nimic nu îmi mai… priește.
Exceptând smulgerea unei pagini din cartea mamei sale și călătoria în timp. Era sigur că tatăl său nu incluse acest lucru pe lista opțiunilor pe care le avea.
Dădu din cap cu seriozitate.
– Te-ai gândit vreodată să înveți să administrezi pământurile?
Nicholas deschise gura ca să respingă ideea, dar tatăl lui îl opri înainte să o poată face.
– Nu elimina opțiunea asta fără să mă asculți cu atenție. Weston este a lui Christian. Înțeleg de ce nu ai niciun interes față de moșie, dar mai există pământuri care îți aparțin.
Nicholas oftă.
– Acestea nu fac parte din moșia Weston?
– Acum, da, răspunde tatăl său. Pentru că nu ai manifestat niciun interes în a le administra. Urmau să fie ale tale după majorat. Ai douăzeci și cinci de ani și acel moment a trecut de foarte mult timp. Ce te oprește?
Nu voia pământurile. Nichoals era un răsfățat nerecunoscător. Își dădu seama că existau foarte mulți oameni care ar fi fost de acord să facă schimb de vieți cu el. Trebuie că ceva este în neregulă cu el! Nu simțea că era acela era locul lui, cu adevărat… Ridică din umeri și ochii săi îi întâlniră pe ai ducelui.
– De ce să mă obosesc să schimb felul în care merg lucrurile acum? Pământurile sunt pe mâini bune, cu tine la conducere.
– Eu nu voi fi mereu aici, șopti tatăl său. Și nu e drept față de fratele tău să lași totul pe umerii lui.
Nicholas privi în altă parte. Ura gândul ca tatăl său va muri într-o bună zi. Îl durea sufletul de fiecare dată când se gândea că el va dispărea. Și totuși… Abia aștepta să fugă într-un loc în care tatăl său nu ar fi putut merge vreodată. Într-adevăr, gândurile lui erau tare alandala!
– În ordine, zise tatăl.
Ajunseră în sfârșit la grajduri și intrară. Un servitor era acolo, îngrijindu-se de calul ducelui.
– Mi se va alătura și fiul meu astăzi. Te rog, pregătește-i calul.
– Da, domnule.
Ducele luă frâiele calului său și îl conduse în dreptul unui scăunel care să îl ajute să încalece. Urcă dintr-o mișcare pe spinarea calului și îl așteptă pe Nicholas. Nu dură mult până ce servitorul îi înșeuă și lui calul. Nicholas urcă în șa, iar cei doi plecară împreună la galop. Spera ca dimineața să treacă repede, ca să o poată încolți pe sora lui mai târziu, să o întrebe tot ce voia să afle de la ea. Se plictisise deja de plimbarea de dimineață, dar îi făcuse o promisiune tatălui său și urma să o ducă la îndeplinire. Chiar dacă ducele îi arunca din când în când priviri dezaprobatoare…
Nicholas traversă poteca ce ducea la foișorul înconjurat de trandafiri. O servitoare îl îndrumase într-acolo. Spera să o găsească pe sora lui singură. Nu voia ca nimeni altcineva să fie martor la conversația lor. Acest lucru i-ar fi complicat planurile, mai ales dacă persoana nepotrivită ar fi tras cu urechea. Dădu colțul și o zări așezată pe o bancă, ținând în poală o carte. Avea ochii închiși, fața îndreptată spre cer, bucurându-se de razele soarelui. Părul ei blond era prins la ceafă într-un coc elegant, iar boneta care îi alunecase de pe cap era susținută de două bretele prinse în jurul gâtului.
– La ce te gândești? întrebă Nicholas.
I-ar fi plăcut să spună că nu ar fi întrerupt-o dacă nu ar fi fost așa important, dar ar fi mințit. Pentru că îi plăcea să o șicaneze și să o întrerupă din orice făcea, oricând avea ocazia.
Ea își ridică mâna la piept, surprinsă.
– Nicholas!