Ușa la biroul tatălui său s-a deschis larg și prin ea s-a repezit unul dintre servitorii lui Gareth, privind în jos temător.
"Domnul meu," a spus servitorul. "Am auzit un zgomot puternic. Ești în regulă? Domnul meu, sângerezi!”
Gareth a privit în sus cu ură spre băiat. Încercă să se ridice în picioare, să îl lovească, dar a alunecat pe ceva și a căzut înapoi la podea, dezorientat de la ultimul fum de opiu.
"Domnul meu, lasă-mă să te ajut!"
Băiatul s-a repezit înainte și a apucat brațul lui Gareth, care era prea slab, abia avea ceva carne pe os.
Dar Gareth încă avea o rezervă de forță și, când băiatul i-a atins brațul, l-a îmbrâncit, trimițându-l de cealaltă parte a camerei.
"Atinge-mă din nou și îți voi tăia brațele," a clocotit Gareth.
Băiatul s-a dat înapoi temător și, cum a făcut-o, un alt servitor a intrat în cameră, însoțit de un bărbat mai în vârstă pe care Gareth îl recunoștea vag. Undeva în mintea sa îl cunoștea - dar nu-l putea numi acum.
"Domnul meu," a venit o voce în vârstă, gravă. "Te-am așteptat în camera de consiliu de jumătate de zi. Membrii consiliului nu mai pot aștepta multă vreme. Au știri urgente și trebuie să ți le dea înainte ca ziua să se termine. Vei veni?”
Gareth și-a îngustat ochii la bărbat, încercând să-l vadă mai bine. Își amintea vag că îl servise pe tatăl său. Camera de consiliu... întâlnirea... toate i se învârteau în cap.
"Cine ești tu?" a întrebat Gareth.
"Domnul meu, sunt Abertol. Consilierul în care tatăl tău a avut încredere," a spus el pășind mai aproape.
Își amintea lent. Aberthol. Consiliul. Întâlnirea. Mintea lui Gareth era ca un vârtej, capul parcă îi era strivit. Vroia doar să fie lăsat în pace.
"Pleacă,” s-a răstit el. "O să vin."
Abertol a aprobat din cap și s-a grăbit să iasă din cameră împreună cu servitorul, închizând ușa în spatele lor.
Gareth a îngenuncheat acolo, cu capul în mâini, încercând să-și amintească. Totul era prea mult. A început să își aducă aminte pe bucățele. Scutul era căzut, Imperiul ataca; jumătate din curtea lui plecase; sora lui îi dusese în altă parte; în Silesia... Gwendolin... asta era. Asta era ceea ce încercase să își amintească.
Gwendolyn. O ura cu o pasiune pe care nu o putea descrie. Acum, mai mult ca niciodată, vroia să o omoare. Avea nevoie să o omoare. Toate problemele lui în această lume - erau un rezultat al ei. Va trebui să găsească un mod să se răzbune pe ea, chiar dacă avea să moară încercând. Și apoi avea să-și omoare ceilalți frați.
Gareth a început să se simtă mai bine la acest gând.
Cu un efort enorm s-a ridicat în picioare și s-a împleticit prin cameră, dărâmând o masă mică pe măsură ce înainta. Cum se apropia de ușă, a observat de un bust de alabastru al tatălui său, o sculptură pe care tatăl său o iubise și a întins mâna și l-a aruncat într-un perete.
S-a zdrobit într-o mie de bucăți și, pentru prima dată în acea zi, Gareth a zâmbit. Poate că această zi nu va fi chiar atât de rea până la urmă.
*
Gareth a intrat mândru în camera de consiliu, flancat de câțiva servitori, trântind de perete ușile enorme de stejar, făcând pe toată lumea din sala plină să tresară la apariția lui. Rapid, toți s-au ridicat în picioare.
Deși în mod normal asta i-ar fi adus ceva satisfacție lui Gareth, în această zi nu-i păsa. Era bântuit de stafia tatălui său și plin de furie că sora lui plecase. Emoțiile se învârteau în el și trebuia să se descarce pe lume.
Gareth s-a împleticit prin sala vastă, cu mintea amețită de opiu, mergând pe centru către tronul său, cu duzini de consilieri stând deoparte cum trecea. Curtea lui crescuse și astăzi energia era frenetică, cum tot mai mulți oameni păreau să vină cu știri despre plecarea a jumătate din Curtea Regelui și despre Scutul care căzuse. Era ca și cum toată lumea care rămăsese la Curtea Regelui venea și cerea răspunsuri.
Și, desigur, Gareth nu avea niciunul.
Cum Gareth a urcat treptele de fildeș spre tronul tatălui său, l-a văzut stând răbdător în spatele său pe nobilul Kultin, liderul mercenarilor armatei sale private, singurul bărbat rămas la curte în care putea avea încredere. Lângă el stăteau zeci dintre luptătorii săi, tăcuți, cu mâinile pe săbii, gata să lupte până la moarte pentru Gareth. Era singurul lucru rămas care-l reconforta pe Gareth.
El s-a așezat pe tronul său și a studiat sala. Erau atât de multe fețe, câteva pe care le recunoștea și multe pe care nu le recunoștea. Nu avea încredere în niciuna dintre ele. În fiecare zi mai curăța din Curtea sa; deja trimisese atât de mulți în temniță și mai mulți la călău. Nu trecea nicio zi în care să nu omoare măcar o mână de oameni. Se gândea că e o politică bună: îi ținea pe cei rămași foarte atenți și împiedica formarea unui complot.
Sala aștepta în tăcere, privindu-l ca în ceață. Toți arătau prea îngroziți să vorbească. Ceea ce era exact ce-și dorea. Nimic nu-l excita mai mult decât să bage frica în supușii săi.
În final, Abertol a pășit înainte, bastonul lui creând ecouri pe piatră, și și-a dres glasul.
"Domnul meu," a început cu vocea lui străveche, "ne aflăm într-un moment de cotitură la Curtea Regelui. Nu știu ce vești au ajuns deja la tine. Scutul a căzut, Gwendolin a părăsit Curtea Regelui și i-a luat cu ea pe Kolk, Brohm, Kendrik, Atme, Cavalerii de Argint, Legiunea și jumătate din armata ta - împreună cu jumătate din Curtea Regelui. Cei care au rămas aici caută sfat de la tine și vor să știe care va fi următoarea noastră mișcare. Oamenii vor răspunsuri, Domnul meu."
„Mai mult,” a spus un alt membru al Consiliului pe care Gareth îl recunoștea vag, "s-a răspândit zvonul că, deja, Canionul a fost străpuns. Există un zvon că Andronicus a invadat partea McCloud a Inelului cu armata sa de un milion de oameni."
Un icnet s-a răspândit prin cameră; zeci de războinici viteji își șopteau unul altuia plini de teamă, și o stare de panică s-a răspândit ca focul.
"Nu poate fi adevărat!", a exclamat unul dintre soldați.
"Este!", a insistat consilierul.
"Atunci nu mai avem nicio speranță!" a strigat un alt soldat. "Dacă clanul McCloud este învins, Imperiul va veni mai departe la Curtea Regelui. Nu avem niciun mod de a-i respinge."
"Trebuie să discutăm termenii capitulării, Domnul meu," i-a spus Albertol lui Gareth.
"Capitulare!?" a strigat un alt bărbat. "Nu ne vom preda niciodată!"
"Dacă nu o facem," a strigat un alt soldat, "vom fi striviți. Cum putem să ne împotrivim la un milion de oameni?"
Sala a izbucnit într-un murmur ultragiat, soldații și consilierii certându-se unul cu altul, toți într-un haos complet.
Liderul