Soarta Dragonilor . Морган Райс

scăpând lama și ridicându-și mâinile. Gwen a văzut un fulger de lumină albă pe cer, soarele strălucind în spatele ramurilor, și, cum Estopheles s-a îndepartat, pur și simplu a știut că tatăl ei trimisese șoimul.

      Nu a pierdut timpul. S-a răsucit, s-a lăsat pe spate și, așa cum au învățat-o antrenorii ei să facă, l-a lovit tare pe bărbat în plexul solar, țintind perfect cu picioarele goale. El s-a înclinat pe o parte, simțind puterea picioarelor ei pe măsură ce ea lovea prin el. Îi fusese repetat de nenumărate ori, încă de când era mică, că nu trebuia să fie puternică pentru a se apăra de un atacator. Ea trebuia doar să folosească cei mai puternici mușchi ai ei – coapsele. Și să țintească precis.

      Cum bărbatul stătea acolo, aplecat, ea a făcut un pas înainte, l-a prins de părul de pe ceafă și a ridicat genunchiul – din nou, cu acuratețe maximă – și l-a conectat perfect cu puntea lui nazală.

      A auzit un sunet mulțumitor de rupere și i-a simțit sângele cald țâșnind, curgându-i peste picior, pătând-o; în timp ce el a căzut la pământ, a știut că i-a rupt nasul.

      Știa că ar fi trebuit să-l lichideze, să ia pumnalul și să i-l înfigă în inimă.

      Dar ea a stat acolo, goală, iar instinctul ei a fost să se îmbrace și să plece de acolo. Nu dorea sângele lui pe mâinile ei, oricât de mult ar fi meritat-o.

      Deci, în loc de asta, s-a aplecat și a ridicat lama lui, a aruncat-o în râu, și și-a înfășurat hainele în jurul ei. S-a pregătit să fugă, dar înainte de a o face, s-a întors înapoi, s-a încordat, și l-a lovit cât putea de tare în vintre.

      El a strigat în durere, și s-a ghemuit într-o minge, ca un animal rănit.

      În interior ea tremura, simțind de cât de aproape a fost de a fi ucisă, sau cel puțin mutilată. A simțit tăietura înțepându-i obrazul, și și-a dat seama că, probabil, va rămâne cu o cicatrice, indiferent cât de mică Se simțea traumatizată. Dar nu l-a lăsat să vadă asta. Deoarece, în același timp, ea a simțit, de asemenea, o nouă forță izvorând din ea, puterea tatăl ei, a șapte generații de regi MacGil. Și, pentru prima dată, și-a dat seama că și ea era, de asemenea,  puternică. La fel de puternică precum frații ei. La fel de puternică precum oricare dintre ei.

      Înainte de a se întoarce, ea s-a aplecat aproape pentru ca el să o poată auzi printre gemete.

      "Vino lângă mine, din nou, "mormăi ea către bărbat, "și te voi ucide eu însămi."

      CAPITOLUL ZECE

      Thor se simțea supt în jos sub apă și știa că, în câteva momente, va fi tras în adâncuri și înecat – dacă nu era mâncat mai întâi de viu. El s-a rugat cu toate forțele.

      Te rog, nu mă lăsa să mor acum. Nu aici. Nu în acest loc. Nu ucis de această creatură.

      Thor a încercat să-și convoace puterile, oricare ar fi fost ele. A încercat cu tot ce avea, și-a dorit ca energia specială să curgă prin el, pentru a-l ajuta să învingă această creatură. El a închis ochii și a voit ca ele să funcționeze.

      Dar nu au venit când le-a chemat. Nu s-a întâmplat nimic. El era doar un băiat obișnuit, fără putere, la fel ca toți ceilalți. Unde îi erau puterile când avea nevoie de ele cel mai mult? Erau oare reale? Sau în toate celelalte dăți a fost doar noroc?

      În timp ce începea să-și piardă cunoștința, o serie de imagini i-au fulgerat prin minte. El l-a văzut pe regele MacGil, ca și cum ar fi fost acolo cu el, veghind asupra lui; l-a văzut pe Argon; și apoi a văzut-o pe Gwendolyn. Ultimul chip a fost cel care i-a dat un motiv pentru a trăi.

      Dintr-o dată, Thor auzit un pleoscăit în spatele lui, apoi a auzit țipătul creaturii. S-a întors, chiar înainte de a coborî sub suprafața apei, și l-a văzut pe Reece în apă lângă el. Sabia-i era trasă, și ținea în mână capul retezat al creaturii. Capul creaturii, desprins de corpul ei, a continuat să țipe, pe când sângele galben țâșnea din corpul ei.

      Încet, Thor a simțit priza de pe piciorul lui relaxându-se, în timp ce Reece s-a întins si a smuls-o, eliberându-l. Piciorul lui Thor se simțea ca și cum ar fi fost pe foc, și el a sperat și s-a rugat să nu-i fi provocat o rană permanentă.

      Thor a simțit brațul lui Reece în jurul umerilor săi, și s-a simțit tras înapoi spre barcă. Thor a clipit, pierzându-și și recăpătându-și cunoștința, văzând vag imensele valuri care se rostogoleau pe marea zbuciumată, simțindu-le cum se ridică și se prăbușesc peste tot în jurul lui.