Mihnea voda cel rau. Alexandru Odobescu

moartea tatălui său, în Curtea domnească de la Argeş; însă nu va mai fi aci asprul vânător cu cojoc de oaie. Azi Mihnea a-mbrăcat chepeneag de catifea roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur, cioareci albi tiviţi cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiţi ş-un gugiuman de samur cu surguci de pietre scumpe. Astfel se coboară el, cu alai, din Curţile domneşti, până-n vale, la biserica pe care Radu Negru Vodă o lucrase cu mare meşteşug, împestriţând cărămizile şi scobind flori în piatră.

      La uşa bisericii îl întâmpină mitropolitul Maxim cu mai mulţi arhierei, purtând crucea şi Evanghelia, pe care Domnul le sărută cu multă cucerie; la urmă merse de-ngenunche drept la uşa din mijloc a altarului, îşi rezemă capul gol de sfântul preastol, iar mitropolitul, punându-i omoforul pe cap, îi citi cu glas măreţ rugăciunile de încoronare ale împăraţilor bizantini şi-i unse fruntea cu sfântul mir.

      Sculându-se, Mihnea sărută preastolul şi icoana Adormirii Maicii Domnului ce sta pe iconostasul din dreapta, ca hram al mănăstirii, şi viind în mijlocul bisericii, mitropolitul îi puse pe cap coroana Voievozilor şi-i dete-n mână spata şi buzduganul domnesc, ce le ducea, pe o perină roşie, marele-spătar. Atunci preasfântul părinte împreună cu marele-postelnic îl duseră de subsuori până la strana poleită ce se-nălţa pe trei trepte la dreapta în biserică, purtând pajerea ţării săpată în lemn. Când se urcă noul Domn p-acel scaun bogat, cântăreţii glăsuiră rugăciunea: Tebe Boga hvalim!…[4], şi oastea de afară slobozi puştile şi săneţele cu chiote de bucurie şi începură a suna din tobe, din pauce, din trâmbiţe şi din surle.

      Toţi boierii stau rânduiţi şi ascultau liturghia. Când se sfârşi dumnezeiasca slujbă, Mihnea ieşi din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur, încinse paloşul şi încălecă pe un armăsar cu harşa de fir şi cu zăbale suflate cu aur. Atunci se porni alaiul îndărăt la Curţile domneşti.

      În cap mergeau, ca să deschidă drumul, dorobanţii cu gârbace şi vânătorii de plai şi de Olt cu lungi săneţe; în urma lor veneau roşiorii şi verzişorii călări, despărţiţi în căpitănii, fiecare cu steagul ei, purtând mintene roşii şi verzi; apoi caii domneşti, acoperiţi cu grele harşale de fir şi de mătăsuri; îndată după aceştia, Mihnea, însoţit de patru viteji ferentari cu lăncile poleite-n vârf şi la mânere, şi urmat de boierii de taină, cu vătaşii, aprozii, armăşeii şi lipcanii lor. Apoi urmau copiii din casă, toţi feciori de boieri, îmbrăcaţi cu şavanele şi cu cabaniţe de felurite stofe scumpe, având mari podoabe şi fotaze la cai[5]; ei şi cu aprozii purtau sângeacul sau steagul cel mare şi două tuiuri turceşti date de la Împărăţie. După dânşii veneau lefegiii cu haine galbene, simenii şi scutelnicii pedeştri; apoi gloata boierilor mazili şi boiernaşilor, iar la sfârşitul tutulor cetelor, o grămădire amestecată de slugi boiereşti, de orăşeni, de neguţători şi de săteni.

      Alaiul se opri în Curţile domneşti; Mihnea descălecă, trecu printre boierii rânduiţi în îndoit şireag, intră în sala mare a spătăriei şi se urcă pe tronul domnesc, scoţând coroana din cap, drept semn de jale pentru tătâne-său ce murise.

      Marele-postelnic sta în picioare la dreapta lui.

      Mai întâi veni mitropolitul Maxim ca să-i sărute mâna, şi-i rosti câteva cuvinte de urare în limba sârbească. Călugărul Maxim fusese trimis de Craiul Ungariei ca să împăciuiască pe Radu Vodă cu Bogdan, Domnul Moldovei, şi de atunci, deşi era sârb de neam, rămăsese ca mitropolit în ţară[6]. Mihnea răspunse pe scurt că-i pare rău unde nu se pot înţelege d-a dreptul, şi părintele, întorcându-se spre norod, îi dete obicinuita binecuvântare.