Doamna Chiajna. Alexandru Odobescu

vieţii sale: iată clătirile sufleteşti ce sfărâmau sânul Radului. Cu ce scop oare, cu ce hotărâre îşi părăsise el pustia casă părintească de la Motru şi venise în Bucureşti? Însuşi el nu putea şti; dar o răsăritură a inimii îl avântase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zâna înflăcăratelor sale visări.

      Cu ce dulce încântare, cu ce uimire cerească privea el la tânăra Domniţă, când, cu pas lin şi uşor, cu chip blând şi smerit, ea păşea în acea biserică unde pentru întâia oară ea s-arătase privirii lui! El căta la dânsa-n tăcere, şi uneori ochii lor se-ntâlneau, iar ea închina atunci capul, ş-un nor de roşeală i se lăsa pe faţă. Când apoi Radu rămânea singur în biserică, inima-i înmuiată căuta locul unde mai întâi îşi văzuse visul fericirii sale; dar genunchii lui rămâneau încremeniţi dinaintea mormântului în care zăcea ucigaşul părintelui său, şi, îngrozit de mustrare, el se smulgea din acele dulci curse ale ispitei.

      Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute şaizeci şi câţiva, chiar în mijlocul veacului al şaisprezecelea.

      Începuse dar acea epocă când turcii, atât pentru oblăduirea ţinuturilor creştine cuprinse de dânşii, cât şi pentru înclinările de pace şi de prietenie ce legase Padişahul cu unele puteri apusene, simţise trebuinţă a se sluji cu oameni care să vorbească limbile europene şi să fie mai dedaţi decât osmanlâii cu obiceiurile ghiaurilor. Creştinii turciţi aveau, dar, adesea, pe vremea aceea, mai bună primire la Poartă şi mai lesne înaintau ca cei născuţi şi crescuţi în legea lui Mohamet; într-adevăr, Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici care-şi lepădase vechea credinţă şi ajunsese la înalte dregătorii, atât în Divan, cât şi la Ordie; marele vizir Mahomet Socoli era pământean din Bosna, ca şi viteazul apărător al graniţelor Hozrev paşa; alţi viziri, precum Sinan paşa, Daud paşa, erau arnăuţi şi croaţi; Ali cel Gros era din Herţegovina; capudanul paşa Piale era ungur, eunuhul Ceafar paşa, rus, corăbierul Ohiali, calabrez; iar serascherul cel favorit Ibrahim, vizirul eunuh Suleiman şi viteazul corsar Hairedin Barbă Roşie, spaima Mării Mediterane, erau toţi din viţă grecească[16].

      Se înţelege însă că mai ales acest din urmă neam se folosi de asemenea aplecări ale cotropitorilor săi. Grecii, care după luarea Ţarigradului, se dase afund, fugind, care prin ţările Apusului, care prin ţinuturi mai depărtate ale Împărăţiei, alungaţi, prigoniţi, silniciţi pe unde-i nimereau biruitorii, cu câte puţin şi treptat prinseră la suflet; cu cât mai mult scădea însemnătatea şi puterea veneţienilor şi genovezilor, cărora Sultanii de mai nainte le dase voie a locui şi a ţine cantoare în mahalalele Pera şi Galata, dincolo de portul Stambulului[17], cu atât mai mult îndemânatica măiestrie a grecilor îşi făcea vânt şi se dovedea prin neguţătorii isteţe şi bine nimerite, prin bogăţii adunate de prin toate ţările vecine în haznaua Patriarhiei şi ale mănăstirilor greceşti, prin slujbe dibace şi folositoare, împlinite turcilor la vremi priincioase. Până într-atât izbutiră ei a-şi face mână bună la turci, încât Împărăţia le arăta a sa bunăvoinţă şi a sa încredere, dându-le mansupuri şi întrebuinţându-i ca slujbaşi ai Bisericii, ca soli, ca vameşi, ca dragomani şi chiar, uneori, ca cârmuitori de ţinuturi.

      Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima şi d-a cârmui pe nesimţite voinţa stăpânului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o făţarnică slugărie drept mijloc şi o mârşavă lăcomie drept ţel.

      Astfel, din vechile neamuri ale Împărăţiei Răsăritului, din Paleologi, din Comneni, din Rali, din Cantacuzeni, din Duci, care de mult se risipise ori trăiau tupilaţi prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului[18], începură a se ivi lăstari scăpătate, care, uitând vechea fală a strămoşilor şi râvnind, prin slugărie, la ocrotirea vizirilor, câştigară, cu acest chip, bogăţii însemnate, dobândiră înrâurire în Divanul turcesc şi căpătară chiar cinstiri de la trufaşii lor stăpâni. Prin mijlocirea acestor oameni puternici, cu care se amestecase, în favoarea puţin cumpănită a turcilor, şi mulţi alţi greci mai de rând, toate jeluirile, toate cererile creştinilor raiale sau înclinaţi cu osmanlâii, îşi luau un sfârşit mai repede şi, de nu mai puţin costător, totuşi mai puţin primejdios.

      Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-şi căpăta reazemul unor mai puternici dintre acei greci, şi, închipuind mijlocul unei încuscriri, ceru prin carte patriarhului Iosaf ca să-i caute doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la două ale sale cocoane. Patriarhul era din neamul Paleologilor şi avea un nepot de frate, june plăcut, mândru şi bine învăţat, anume Stamatie. Fără îndoială că lui îi hotărî unchiul de soţie pe una din Domniţele românce, iar pentru cealaltă, ca să-şi facă tot cu acest prilej şi mână bună pe lângă primejdiosul Mihail Cantacuzenul, patriarhul alese pe fratele acestuia, bătrânul şi urâtul Andronic[19].