Arkaim este reprezentat de o roată uriașă cu un diametru de 180 de metri, cu două cercuri de pereți puternici: extern și intern. Deosebit de impresionant este peretele exterior de cinci metri grosime, realizat din sol și având o galerie interioară. O groapă adâncă a fost săpată din exterior în jurul zidului. Groapa interioară este acoperită cu podea de bușteni, reprezentând posibil o canalizare de furtună. Din ziduri spre piața centrală erau locuințe. Aceste case erau destul de mari: până la 20 de metri lungime și mai mult de 6 metri lățime, unde, potrivit experților, se puteau adăposti până la 50 de persoane. În fiecare casă erau vatra, fântâni, gropi pentru depozitarea alimentelor, camere pentru familii individuale. Pardoseala era acoperită cu un strat solid de mortar de var. În total, așezarea a găzduit până la două mii și jumătate de oameni. Locuitorii aveau o mulțime de vite, în special cai – subțiri, cu picioare subțiri, repezi, strânși la carele de război, aceste “tancuri” antice ale stepelor eurasiatice. Un grad ridicat de perfecțiune a fost obținut în producția de produse din bronz. Se crede că se dispersează de aici în locuri foarte îndepărtate. Cei mai mulți savanți consideră că sunt arieni antici, indo-arieni, adică popoarele grupului de limbi iraniene.
Deschiderea monumentelor de acest tip a provocat o discuție despre ce au fost aceste structuri. Unii cercetători consideră că aceasta este o caravanserai – o cetate în care caravanele cu minereu de cupru din bogatul zăcământ Tash-Kazgan s-au refugiat noaptea. Ca argumente, este indicat faptul că acestea sunt dispuse în două lanțuri întinse de la nord la sud, la o distanță de aproximativ 50 km unul de altul, adică o traversare de o zi. Alții susțin că este vorba de centre religioase în care au trăit constant câteva sute de oameni: preoți, artizani și paznici, în timp ce restul venea aici pentru festivaluri religioase dintr-un district rural. Încă alții le numesc temple religioase ale vechilor arieni, asemănătoare cu cele descrise în epopeea antică indiană “Avesta”. În cele mai vechi straturi ale Avestei – iahturi, precum și în imnurile Rigvedei (Veda) – sunt menționate de fapt ținuturile Uralului de Sud.
De la Urals la Nipru, a avut loc o succesiune de 3 culturi arheologice: groapa antică, catacomba și casa de bușteni. Denumirea culturii a fost dată proiectelor de mormânt caracteristice fiecăruia dintre ele (o groapă la sol, o groapă de catacombă cu nișă laterală și o groapă cu o casă de bușteni din lemn). Cultura groapă este o cultură arheologică din epoca cuprului târziu – epoca bronzului timpuriu (3600—2300 î.Hr.). A ocupat teritoriul de la Uralele de Sud în est până la Nistru în vest, de la Ciscaucasia în sud la Volga Mijlocală în nord. Unele dintre limbile indo-europene din Europa au apărut ca urmare a migrării în masă a vorbitorilor proto-limbi de pe teritoriul european al Rusiei moderne. În special, ca urmare a unei astfel de migrații, au apărut cel mai probabil limbile baltico-slave, germanice și romanice. Experții au ajuns la această concluzie analizând genomii a 94 de persoane care au trăit acum 3—8 mii de ani în Europa. Geneticii au descoperit că, începând cu 4.5 mii de ani în urmă, aproximativ 75 la sută dintre oamenii din Europa Centrală aveau strămoși din stepele Rusiei. Acești reprezentanți ai culturii ceramicii cu cordon s-au dovedit a fi strămoșii unor oameni ai altei culturi – groapa, care locuia pe teritoriul dintre Nipru și Volga. Aceasta poate însemna confirmarea ipotezei conform căreia cultura ceramicii cu coarde a apărut fie sub influența gropii, fie reprezentanții acesteia au fost puternic influențați de cea anterioară. Oamenii de știință notează, de asemenea, că oamenii din cultura groapă s-ar putea răspândi pe teritoriul Europei tehnologii relevante pentru acea vreme, în special, mișcarea cu roata. Acest lucru este indicat în special prin faptul că vehicule cu roți și cai domestici au apărut în Europa acum aproximativ 5—6 mii de ani. Cel puțin jumătate dintre oamenii de origine europeană sunt descendenți ai faraonilor egipteni, și în special rude ale lui Tutankamon. Biologii au efectuat studii interesante asupra analizelor ADN ale cromozomului Y – cromozomul de sex masculin. Specialiștii au studiat așa-numitele haplogrupuri – totalitatea anumitor secvențe de ADN, inclusiv atât genele, cât și spațiul intergenic, care apar aproape întotdeauna pe cromozomi împreună. Atasamentul neobișnuit de fragmente de ADN individuale unul de celălalt este explicat de faptul că, în timpul transferului materialului genetic de la părinți la descendenți, acesta se amestecă parțial și, ca urmare, pe cromozomii copiilor se amestecă blocuri întregi de ADN matern și patern. Analizând aceste haplogrupuri și comparându-le cu diferite persoane, oamenii de știință au putut judeca originea “proprietarului” lor. Haplogrupurile localizate pe cromozomul sexual masculin sunt deosebit de interesante în acest sens, întrucât este moștenit “fără echivoc” – doar de la tată în fiu, precum și ADN mitocondrial (ADN conținut în organele speciale și transmis numai de la mamă la fiică). În consecință, dacă două persoane din același sex cromozom au aceiași haplogrupuri, acest lucru înseamnă că sunt rude. De-a lungul timpului, diverse mutații se pot acumula în ADN care nu afectează sau nu afectează foarte mult funcționarea genelor (datorită inofensivității lor, sunt moștenite și nu sunt eliminate de la populație prin selecție) și, evaluând numărul de astfel de mutații, cercetătorii determină cât timp s-a format un haplogrup. Cu aceste date în mână, specialiștii pot afla de unde proveneau strămoșii diferitelor populații umane și care au fost rutele lor de migrație. Știința care studiază astfel de lucruri se numește genogeografie. Autorii unui nou studiu de la centrul de cercetare genealogică iGENEA din Elveția au efectuat doar analize ale haplogrupurilor din ADN izolate din rămășițele faraonului Tutankhamon (născut ca Tutankhaton), care a condus din aproximativ 1333 până în 1323 î.Hr. (deși în realitate acest faraon nu a condus țara, de la momentul aderării la tron avea vârsta de zece ani). A murit la 19 ani. Nefertiti a fost mama sau mama vitregă, iar soțul ei Akhenaten (Amenhotep IV) a fost tatăl său, a fost în timpul erupției vulcanului Santorin (Tyra) în jurul anului 1380 î.Hr. și a unei serii de cutremure, care este cunoscută din cartea biblică “Exodus”. Faraonul și-a schimbat numele în Akhenaten “Pleasant to Aton” – discul solar). Oamenii de știință au fost capabili să restaureze parțial secvența cromozomului Tutankhamon Y și, în special, să determine ce haplogrupuri sunt prezente pe acesta. Unul dintre ei s-a dovedit a fi R1b1a2 – și dacă pentru majoritatea cititorilor această combinație de litere și numere nu spune nimic, atunci specialiștii sunt bine cunoscuți. Mai mult de jumătate dintre bărbații din Europa de Vest poartă acest haplogrup pe cromozomii lor Y, iar în unele țări, proporția rudelor faraonului este aproape de 70% (de exemplu, în Franța, acest haplogrup este prezent la 60% dintre bărbați, iar în Spania – în 70%). Se presupune că R1b1a2 s-a format acum aproximativ 9,5 mii de ani într-o populație de oameni care trăiau pe țărmurile Mării Negre. În urmă cu aproximativ 9 mii de ani, transportatorii acestui haplogrup au început să se mute încet spre nord-vest – ei au fost cei care au adus agricultura în Europa. Mai mult decât atât, în rândul egiptenilor moderni, proporția de transportatori ai grupului R1b1a2 este mai mică de un procent. Autorii unui nou studiu au în vedere mai multe ipoteze care explică cât de rar în Egipt R1b1a2 ar putea intra în cromozomii din Tutankhamon. O opțiune sugerează că haplogrupul “a călătorit” în ADN-ul hititilor, indo-europenii care au trăit în Asia Mică în epoca bronzului. În jurul anului 4400 î.e.n., unii dintre hititi, în a căror cromozomi Y R1b1a2 au fost prezenți, au plecat în Europa, iar între 2500 și 2300 î.e.n., hitii au migrat parțial în Egipt.
Genealogia lui Tutankhamon poate fi urmărită doar într-o perioadă relativ scurtă de timp, astfel încât este posibil ca tânărul faraon să aibă rădăcini hittite, adică indo-europene.
În primul mileniu î.e.n. și în primele secole ale erei noastre, triburile vorbitoare iraniene ale sarmaților și sciților au fost localizate pe întinderea Marii Stepe. Potrivit oamenilor de știință, aceștia erau descendenți ai culturilor Andronovo și Srubnaya. Stepele din Uralele de Sud, unde au trecut granița de distribuție