După aceasta, venea timpul formării gogoaşelor. Atunci noi trebuia să aducem lăstari pe crengile cărora viermii îşi întindeau mătasea şi o depuneau ei pentru a-şi forma gogoaşa, înăuntrul căreia îşi găseau mai apoi mormîntul, căci din cadavrul viermilor se iveau fluturii, care îşi depuneau iarăşi ouşoarele acestea mici, care iarăşi se dezvoltau în altă generaţie de viermişori de mătase. După ce toţi viermii îşi găteau gogoaşa, noi le strîngeam şi ele erau transportate la Bender, la combinatul de mătăsuri. Apoi, în ceaunuri mari, gogoaşele se ferbeau şi se elimina acest fir de mătase foarte subţire, din care se prelucrau diferite stofe fine. Pentru acest lucru deosebit se plăteau foarte ieftin aşa zise-le lucrătoare. Asemenea muncă era foarte migăloasă şi cu răspundere. Mama avea mereu grijă ca viermii să nu fie flămînzi sau nu cumva să se schimbe temperatura în încăpere. Această situaţie era foarte periculoasă pentru ei. Era dăunător desigur ca frunză să fie umedă, de exemplu, după ploaie. Vai de capul mamei, era mereu îngrijorată de starea viermilor. Casa cea mare era eliberată pentru creşterea viermilor de mătase. Pentru noi copiii, desigur, această ocupaţie era nespus de interesantă. Să auzi cum cronţăie viermii şi să vezi cît de iscusit ei o rodeau de la un capăt la altul. Dar pentru mama nu mai exista nici sărbătoare şi nici pauză în această perioadă de dezvoltare a viermilor. Acum, cred eu că nu mai există adevărata mătase, adică adevărata mătase se transportă din alte ţări, cum ar fi din China. Acum peste tot se vinde numai mătase artificială. În ultimii ani, mama ţesea covoare, tăia mereu lente din cîrpe. Numai ce auzeai cum bătea din spadă la covoare şi mai ales ea ţesea noaptea, cînd toată lumea dormea, dar pe ea n-o lua somnul, fiindcă avea tensiunea ridicată şi se temea, săraca, să nu moară prin somn. Totuşi de tensiune n-a scăpat, ea şi-a jucat rolul în ultimile sale zile.
TATĂL MEU, MODIGA ION, a fost un om foarte talentat, cînta foarte frumos la vioară. A lucrat director de şcoală în satul Caşcalia. El organiza serate interesante, organiza grupe de dansatori cu care ocupase primele locuri la olimpiade şi concursuri raionale. Într-un timp a lucrat ca notar şi primar în sat. Fiind român de origine, avea o dicţie extraordinar de frumoasă. De o statură şi ţinută frumoasă, inteligent şi deştept, era foarte stimat de oamenii din sat. Terminînd studiile pedagogice în Timişoara, România, el îşi alege locul de muncă pedagogică în satul Caşcalia, raionul Căuşeni. Aici o observase pe tînăra Marioară ce numai terminase 7 clase, tinerică, frumoasă şi bogată după cum se considera în sat. Ea a fost înfiată de Timofei Ţîbîrnă, om înstărit şi văzut în sat, căruia nu i-a dat Dumnezeu copii. Maruşcuţa era cea mai dulce fiinţă în acea familie. În curtea lui Timofei Ţîbîrnă se înălţau două case, o curte mare, lanuri de grîne şi vii. După cum tînărul pedagog numai avea nimic în afară de bastonul şi vioara ce îl însoţeau mereu, se gîndise că Mărioara ar fi o bună candidatură de soţie, măcar că ea era cu 13 ani mai tînără. Tot mai des în casa lui Timofei se afla ca oaspete tînărul pedagog. El se îndrăgostise întocmai, privind-o pe Maruşcuţa gospodărind pe lingă casă, harnică ca o furnicuţă. Din vorbă în vorbă, la un pahar cu vin, tînărul îndrăznise să o ceară ca mireasă. Cînd deadea Timofei îi povestise despre convorbirea cu tînărul pedagog, fata se fîstîci şi, roşie ca macul, spuse că nu vrea să se căsătorească, că e prea tînără pentru a forma o familie şi încă nu înţelege nimic în acest domeniu. Dar Ionică tot mai des insista la căsătorie şi fiindcă fata tot zăbovea, Ionel cam dădea pe la crîşma din sat şi îşi cînta cîntecul la vioară:
“Cînd se duce lumea la culcare, cine umblă beat prin cîrciumoare?
Este Ionel, bată-l norocul, care bea ca să-şi mai stingă focul,
Focul, care frînge inimioara, fiindcă nu-1 iubeşte Mărioara.”
Între timp, Mărioara se îndrăgostise, tot mai tare îi apăsa inima, văzîndu-1 trecînd pe lîngă casa lor cu un costum frumos, cu pălăria şi bastonul. Mărioara î1 iubea grozav, nu-şi mai găsea locul, dar vezi că deadea Timofei nu mai vrea să aibă un ginere hoinar, fără pămînt şi avere. De tînărul pedagog erau îndrăgostite toate fetele din sat, dar se gîndeau că sînt simple ţărance şi nu sînt de nasul acestui inteligent băiat. Ele îi cîntau: “Ce-ai găsit, Ionel, la Mărioara, ce ţi-ai pus pe flăcări inimioara? Pentru ce te plîngi tu, măi băiete, cînd pămîntul este plin de fete?” Dar pentru Ionel exista numai o fată în sat – Maruşcuţa. Acest cîntec era preferatul tuturor consătenilor. După ce în sat s-a sărbătorit cea mai frumoasă nuntă, această pereche de tineri erau invitaţi mereu la petreceri, cumătrii, nunţi şi toate petrecerile se începeau cu cîntecul preferat al consătenilor: “Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule”. Apoi, cînd lua el vioara cea îndrăgită şi trăgea primul acord la vioară şi răsuna o dulce melodie, “Ciocîrlia”, toţi stăteau cu gurile căscate, după cum se zice în popor. Sau cînta într-o seară la vioară, aici lîngă inima mea şi din strunele ei, ca şi din ochii mei, şir de lacrimi curgea. El cînta cu un tenor minunat… Avea un dor nemîngîiat, fiindcă a plecat de acasă după ce terminase studiile pedagogice fară voia părinţilor. A trecut graniţa peste Prut şi aşa s-a pronunţat soarta să rămînă pentru totdeauna în Moldova: “Şi geme vioara pe strune de foc, În suflet îmi picură doar nenoroc…” El suferea mereu pentru patria ce o părăsise, şi-şi cînta amarul… Şi-şi aducea aminte de casa părintească din Ţuţcani, de părinţii şi mai ales de mama, care mereu î1 plîngea că a plecat şi el era cel mai iubit, fiind mezinul. Şi atunci el le zicea: “De ce m-aţi dat la învăţătură? De ce m-aţi dus de lîngă voi? De ce m-aţi dus de acasă? Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă”. Şi el se gîndea, dacă nu ar fi plecat la învăţătură, nu se plîngeau părinţii de soarta lui: “Şi-atunci eu nu mai rătăceam, pe-atîtea căi răzleţe, şi-aveaţi şi voi în curte acum – un stîlp la bătrîneţe”. Tatăl meu venise în familia Ţîbîrnă fară bogăţie şi avere. Bogăţia lui a fost talentul, vioara, bastonul şi profesia frumoasă de pedagog. Cîteodată, cînd mama era obijduită de tatăl meu, deadea Timofei îi zicea: “Ia-ţi vioara şi bastonul şi pleacă”! Da, tot timpul el a fost străin pentru neamurile Ţîbîrnenilor. Într-un fel, am fost şi eu străină, fiindcă semănăm cu tatăl meu. Dar soarta este soartă. Părinţii mei au vieţuit împreună aproape 50 de ani, au păstrat căsătoria prin acele nevoi şi chinuri. Cu o lună înainte de a se împlini cei 50 de ani de căsătorie, mama a decedat şi, pe patul ei de moarte, ea şi-a adus aminte, cum noi copiii am dorit să le sărbătorim acest eveniment – nunta de aur…
Scoala primara № 22. Chisinau. 1980
Au trecut anii şi eu de acum am încărunţit şi pe unde numai nu i-a necăjit şi pe ei soarta. Au fost vremuri grele, război, sărăcie, foamete, ocupaţie ba de ruşi, de români, de turci, Siberia, de care se temeau toţi pe atunci. Cică secretul soartei rămîne veşnica ghicitoare pentru toţi şi fiecare din veac în veac, din an în an, din zi în zi, din oră în oră. Bătrîneţea este o lege a firii. Tatăl meu a vieţuit 96 ani, o vîrstă foarte înaintată. Se zice că viaţa care durează mai mult este un semn de civilizaţie, este un dar de la Dumnezeu şi o cucerire, o ocazie extraordinară pentru o convieţuire mai umană şi valoarea omului se măsoară după greutăţile prin care a trecut. Dificultăţile îţi întăresc mintea aşa cum munca fizică îţi întăreşte corpul.
După