Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci, studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la diplomă roşie, şi ziceau: “De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit diplomă roşie?” Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele, adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: “Ajunge!”. Şi iată că totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos. Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul “Dimineaţa”. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc “Lumina”. Dar, deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă. Am încercat desigur.
Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe… Este viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul 1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată melodia lui Ion Suruceanu “Iubiţi învăţători”:
Cîntecul, cu vorba voastră-mi scriu,
Graiul vostru este veşnic viu,
Pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori,
Iubiţi învăţători.
Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe… Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: “La lecţia de mâine ce voi face?”. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.
Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-gostea de viaţă.
Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.
Ce simplă ar fi viaţa, dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare, care să-ţi îndrume paşii.
Ce mă aşteaptă în viaţă?! E sigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd zile şi săptămîni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc să-mi văd viaţa cu tine, iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea să vii, să mă cauţi în visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine… şoptesc numele tău.
Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău… Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era desenat un frumos trandafir: “Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul să iubească scriitorul!”. Mai departe urma: “Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de vină, eu sau tu sau dragostea?”. Dar nu mă gîndeam nicicînd că, peste cîteva zile, acest semn de ploaie fulgerată mă va atinge anume pe mine, mă va arunca în fundul Siberiei.
Căci tu eşti dragostea dintîi
Aveam numai 15 ani şi studiam în cursul I la Şcoala Pedagogică din Bender. Astăzi acest oraş se numeşte Tighina. Locuiam într-un cămin de pe strada Sergheevka. Necătînd la greutăţile ce le înfruntam mereu, în timpul liber între fete se discutau probleme de dragoste. Prietenele mele mi se păreau naive, cît privea tema dragostei, mai ales dragostei dintîi, pe care eu nu o cunoşteam deloc. Mă înroiau cu complimente cei din jur băieţi, dar nu ştiam de ce nu-mi plăcea prezenţa lor, eu stăteam cu nasul numai în manuale şi le zubream mereu, aşa se zicea cînd învăţam ceva pe de rost. Vintea, un coleg al meu de bancă, îmi scria mereu scrisorele şi poezioare de dragoste, dar ele nu-mi mişcau inima deloc. Ţin minte, că pe atunci, după război, să capeţi un bilet la un film era destul de greu. Bietul Vintea stătea ore întregi în rînd după un bilet la film ca să-mi facă plăcerea de a privi împreună un film interesant. Erau primele filme de după război, “Garda tînără”, de exemplu. Îmi aduc aminte un eveniment. Vintea a rămas bietul fără nasturi, dar totuşi a căpătat 2 bilete la filmul acesta. Mi-a propus să plecăm împreună la acest film şi vezi că eu eram atît de naivă, fugeam de el, puteau să mă vadă cu el profesorii de la Şcoala Pedagogică. L-am refuzat, dar el nu s-a supărat, a rupt biletele pentru film, le-a aruncat şi a început să compună versuri.
“Nu mă iubeşti, ştiu eu,
Dar lumea nu se termină chiar mîine
Dar