A fost ușor pentru că avea multe crengi pe care le-am folosit ca și scări, chiar dacă cu cât urcam mai sus, erau mai mici și mai flexibile, așa că am avut multă grijă și am încercat să calc exact la baza crengilor, partea cea mai groasă și mai rezistentă. Eram mai sus decât majoritatea copacilor și când am ajuns în vârf peisajul era minunat. O mare de verde se întindea peste tot ca un covor, urcând și coborând, după conturul solului, imitând valurile de apă, o vastă extindere de viață. Numai câțiva copaci mult mai înalți decât ceilalți ieșeau în evidență din imensitatea acelui acoperiș format de frunzișul infinitei coroane a pădurii. Vedeam numai coroane de copaci peste tot, făfă sfârșit. Nici măcar cu binoclul nu se vedea nimic în împrejurimi. Adevărul este că acest lucru nu mă ajuta deloc în căutarea direcției. Am coborât din copac și am ascuns rucsacul lui Juan cu tot ce avea înăuntru, îngropându-l sub un trunchi de copac căzut. Pe ultima sută de metrii, m-am hotărît să păstrez girafa care era pentru Elena. Dacă o puteam revedea, trebuia să-i dau un cadou. Am privit pentru ultima oară în jur ca să fiu sigur că nu am lăsat urme și, când am fost cât de cât convins că nu, am început să merg fără multă speranță. Câtă nevoie aveam de prietenii mei!
În timpul mersului, m-am întâlnit cu păsări colorate cu pieptul roșu strident și restul corpului verde6. Zburau cu o agilitate incredibilă printre crengi, într-un stol de doisprezece sau cincisprezece păsări. Când am făcut puțin zgomot, au dispărut imediat. Doar acele frumoase animale m-au făcut să uit pentru un moment de acea senzație zdrobitoare de singurătate cu care mă pedepsea aspra pădurea, o lume apăsătoare, ostilă, nemiloasă, într-o continuă penumbră în care epuizarea, depresia sau sufocarea nu erau decât simple tovarășe de călătorie.
Drumul era greu. Trebuia să fac ocoluri mereu sau să sar peste obstacole. Câteodată vedeam poienițe, dar le ocoleam pentru că îmi era frică să nu fiu văzut. Transpiram încontinuu și îmi era tare sete, dar nu vroiam să beau încă o cutie de suc pentru că mai aveam numai trei. Cred că erau în jur de 25 de grade și o umiditate extrem de ridicată, provocând accentuarea senzației de epuizare și căldură. Mi-am dat jos tricoul pentru un scurt timp, dar m-au înțepat atât de mulți țânțari încât a trebuit să mă îmbrac din nou. Câteodată, tufișurile erau foarte dese și trebuia să îmi fac drum cu un băț pe care îl găsisem și care ținea locul unei macete. În acele situații, practic nu avansam, deoarece cu ajutorul bățului reușeam doar să dau la o parte ramurile din drumul meu, nu să le tai. În plus, aveam partea de jos a picioarelor și brațele, acolo unde hainele nu ajungeau, pline de răni din cauza plantelor. Până și fața mă ustura în unele locuri, semn că și acolo mă tăiasem.
Câteodată solul era plin de crengi sau trunchiuri căzute, altădată era moale, acoperit de frunze căzute, și trebuia să am grijă când pășeam ca să nu îmi sucesc glezna în vreo groapă sau alunecând, pentru că acest lucru ar fi fost letal. În unele zone, coroanele copacilor se împreunau în așa fel încât lumina nu reușea să pătrundă printe ele, formând zone de clarobscururi înfricoșătoare; sau formau etaje de lumini de diferite nuanțe potrivit înălțimii. Prin acele zone trecem cu frică pentru că aveam impresia că sunt atacat întruna de fantome, care de fapt erau crengile mai înalte a copacilor mișcându-se din cauza probabilului vânt prezent în acoperișul verde al pădurii și care producea un constant urlet înspăimântător. Câteodată, pădurea era atât de deasă încât trebuia să fac un ocol pentru a putea avansa. Niciodată nu mi-am imaginat atâtea tipuri de plante împreună. Eu nu înțelegeam plăcerea savanților de a se plimba prin pădure; dimpotrivă, deabia așteptam să ies din acel loc. În plus, cum în general făceam mult zgomot, aveam inima cât un purice știind că, dacă cineva mă urmărește, i-ar fi fost foarte ușor să mă găsească.
La fel ca pe timpul nopții, auzeam un sunet constant din toate direcțiile. Nu era același sunet, dar se auzea și zumzăitul insectelor, cântece ciudate de păsări în coroana copacilor și câteva urlete care presupuneam că sunt ale maimuțelor sau ceva de genul. Dar măcar nu se auzeau răgetele neliniștitoare care probabil erau ale unui vânător nocturn; cel puțin așa speram eu. Nu puteam să văd multe animale, dar puteam să le simt prezența.
M-am uitat la ceas. Era zece dimineața. Mergeam de o oră și nu mai puteam. Genunchiul începuse să trimită semnale de înștiințare. Îl simțeam puțin umflat. Avusesem probleme de mai multe ori cu ligamentele pe care a trebuit să le pun la locul lor cu mâna masând ușor dar cu forță. M-am așezat pe jos pentru a mă odihni puțin, rezemat de trunchiul unui copac foarte înalt și mi-am frecționat genunchiul cu mâna. Căldura mi-a oferit puțină ușurare. Eram într-o zonă cât de cât mai luminoasă. După ceva timp de stat jos, am văzut pe creanga unui copac din fața mea o pasăre asemănătoare cu un papagal. Avea penajul albăstrui mat și o unică nuanță de culoare: roșul cozii. Avea o aureolă albă în jurul ochilor, ciocul nergru și scotea sunete aproape umane7. Rotea capul aproape în toate diurecțiile fără să miște restul corpului, amintindu-mi de fata exorcistului. S-a apropiat legănându-se pe fructul unui copac și a început să-l ciugulească. Fructul avea cularea roșu-portocalie, era de mărimea unei mâini și avea o formă asemănătoare cu cea a dovleacului.
- Sunt sigur că tu ști unde ești, mi-am zis, sunt sigur că așa este.
M-am odihnit aproape jumătate de oră, după care am început să merg din nou. De fiecare dată când mă aflam la marginea unei poieni și trebuia să urmez din nou așa zisa direcție corectă, eram mai convins de faptul că, probabil, mă puteam învârti ani întregi fără să-mi dau seama. Totul mi se părea la fel și soarele nu mai îmi era de ajutor. Mă uitam la ce înălțime era, comparam cu ora ceasului și îmi dădeam seama că nu știam ce fac. Am continuat cu același ritm toată dimineața: mergeam o oră și mă odihneam puțin. Când făceam câte o pauză, citeam cartea cu fraze în swahili sau cea de călătorii în speranța de a-mi alunga gândurile întunecate și crezând că, aceste cărți, mi-ar fi fost de folos dacă m-aș fi întalnit cu cineva pe acolo. Îmi era din ce în ce mai greu să mă ridic și să continui drumul. Șchiopătam din cauza genunchiului și pe la două după-amiaza am căzut mort de oboselă.
Toată vina era a mea; eu îi adusesem pe prietenii mei în infernul ăsta; din cauza mea au murit. Dacă îi ascultam, acum am fi fost în drum spre casă din Italia cu multe poze din Veneția și vreo vedere din Toscana. Vina mea, era numai vina mea.
Muream de sete și stomacul meu răcnea încontinuu. Eram într-o dilemă: era mai bine să mănânc copios pentru a-mi recupera forțele sau să mănânc puțin și să mai păstrez ceva din puțina mâncare pe care o mai aveam riscând să mi se întâmple ceva? Din câte știam eu, era ușor să obți mâncare și apă în pădure, așa credeam eu pe atunci. Îmi era foarte foame așa că m-am decis să beau una din cutiile de suc pe care le aveam și să mănânc biscuiții mușcați, suflând ca să îndepărtez furnicile, și sandvișul. Am atenuat puțin apetitul perseverent. Am păstrat gutuiele crezând că nu or să se strice prea repede. Apoi, fiind foarte obosit și neputând dormi noaptea trecută, am adormit.
Când m-am trezit am auzit un sâsâit foarte aproape de mine. Cred că era un șarpe undeva în jurul meu. Am încercat să stau nemișcat și să ciulesc urechea ca să descopăr unde era. Frica îmi provoca dureri de stomac și îmi era greu să respir. Acum ceva timp, văzusem un documentar despre unii șerpi numiți “șerpii celor trei pași” care, dacă te mușcau, mai aveai timp să faci doar trei pași după care mureai. Până la urmă nu ar fi fost atât de grav luând în considerare situația în care mă aflam, dar