Lidia Ruban
Illustrator Nadejda Camenscaea
Translator Lidia Ruban
© Lidia Ruban, 2024
© Nadejda Camenscaea, illustrations, 2024
© Lidia Ruban, translation, 2024
ISBN 978-5-0064-2492-0
Created with Ridero smart publishing system
Ecou din copilărie:
– Ah, cum zboară anii…
Și nu vei crede niciodată…
Ceea ce ni se părea atât de departe…
A și trecut deja, dar asta este viața!
1. Un cățeluș loial!
Asta s-a întâmplat în tinerețea mea. Numele meu este Lydia. Numele câinelui meu iubit este Balonel. Tocmai terminasem cursurile de operator la calculator și am venit să lucrez într-o bibliotecă rurală. Câinele meu era rasă de spaniel, cu urechi cu bucle frumoase, alb cu negru, urechi negre, frunte albă, nas negru, câteva pete negre pe spate și toate cele patru labe – ca și cum ar fi purtat cizme albe. El este tot pufos și creț.
I-i făceam baie și- l piertănam regulat. Îmi iubeam foarte mult câinele credincios și loial. Prietenii mi l-au dăruit și l-am tratat cu mare grijă și dragoste!
Îi plăcea foarte mult să meargă cu mine. Dacă mergeam undeva în autobuz, îi spuneam să se întoarcă acasă, iar el se întorcea.
Dar în această zi caldă și însorită de vară, am pierdut autobuzul și a trebuit să merg pe jos doi kilometri până la autostrada centrală, unde trec mai multe autobuze spre centrul nostru regional. Balonel a mers cu mine ca de obicei. Și de data asta, ca întotdeauna, i-am spus să meargă acasă.
După seminarul, ce a avut loc la biblioteca centrală «Ion Creangă» din Orhei, mă întorceam acasă, dar întrucât seminarul s-a încheiat mai târziu decât ora de plecare a autobuzului meu, a trebuit să iau un autobuz care trecea pe autostrada centrală aproape satul nostru.
Am ajuns cu bine, i-am mulțumit șoferului și m-am pornit încetișir spre satul nostru, aveam făcut înapoi spre casă aceeași doi kilometri.
Când deodată, aud cum oamenii ce așteptau autobusul spre centrul regional vorbind cu un cățeluș, iar cățelușul lătra de parcă vorbea cu ei. Eu am rămas pentru o clipă șocată, probabil am recunoscut vocea lui Balonel al meu!
Am întors privirea: Mă uit, câinele meu! Sărmanul, a stat toată ziua sub soarele arzător, fără apă, fără mâncare! Micuțul meu, bietul meu cățeliș! Și plnă de emoții am început să-l chem:
– Balonel! Balonel! Vino la mine! Și deodată cățelușul meu a încetat să latre și a luat-o fuga cu bucurie spre mine, sărea de bucurie în jurul meu!
Leci dacă aș fi prins autobuzul ce mergea direct în sat, ar fi stat acolo, așteptându-mă, sărmanul meu cățeluș!
Ce devotament! Mi-au dat lacrimile de bucurie că totuși am ieșit din autobus la marginea satului și Balonel nu a stat acolo prea mult.
Și de atunci am decis că nu-i voi mai permite să mă însoțească la autobuz așa departe, pentru că o să-mi fac griji pentru el!
Acest incident m-a apropiat și mai mult de cățelușuil meu! Mi-am dat seama că va îndura totul de dragul meu: căldură, foame și frig! Cât de mult îmi iubesc devotatul meu cățeluș! Și mă mîndresc cu el!
Dragi cititori! Animalele noastre de companie ne iubesc foarte mult, dar suntem responsabili pentru ele! Prin urmare, trebuie să avem grijă și să îi iubim! Și ne vor răspunde cu devotament și dragoste atât de puternică încât nici nu ne putem imagina!
2. Familia noastră devine mai mare!
Eu la acel moment veam șase ani, fratele meu Grișa avea 5 ani. Era o seară de iarnă, în sobă ardea focul cu o flacără frumoasă, la care îmi plăcea adesea să mă uit, mama ne-a așezat pe fratele meu și pe mine unul lângă altul și a întrebat: – În curând ve-ți avea un frate sau o soră, pe cine vreți mai mult? Grișa a început a striga: – Frate! Frate! vreau un frățior!
Și eu am început și mai tare: – Vreau o soră! Osurioară mai mică! Și toți eram atât de fericiți și bucuroși. Și am întrebat-o pe mama: – Și dacă voi avea o surioară, cum o vom numi? Mama a raspuns: – Nu știu încă!
Eu am început cu bucurie a striga: «Atunci vreau să o cheme Marcela! Marcela!» Dacă o numești altfel, nu o voi iubi și nu mă voi juca cu ea!
A trecut puțin timp, fratele meu a rămas la părinții lui tăticu, bunicii noștri, iar eu am fost dusă la părinții mămicăi.
Și apoi într-o zi frumoasă de primăvară, a venit tăticu și m-a luat acasă și mi-a spus că acasă mă așteaptă o surioară. Abia așteptam să o cunosc pe sora mea. Îndată cum am ajuns acasă, am alergat în fuga mare la mămica și am întrebat-o: – Mămica, mămica, unde este sora mea? (Cu atâta bucurie în voce întrebasem eu)
Mama arătă spre pătuț cu mâna: – Aici doarme! Era atât de mică, atât de drăguță încât am vrut să o îmbrățișez. Și deodată mi-am amintit numele, trebuie să întreb despre nume: – Mămica, cum o cheamă pe sora mea? Mămica mea răspuns cu multă blîndețe în voce: – Cristina!
Am fost șocată, bucuria mea a dispărut, fața mea a devenit serioasă:
– Dacă nu o cheamă Marcela, nu o voi iubi niciodată și nu mă voi juca cu ea! (Și am început a plânge deoarece îmi doream foarte mult o soră pe nume Marcela).
Desigur, m-am îndrăgostit cu adevărat de sora mea și m-am jucat cu ea, iar mai tîrziu mămica mi-a cumpărat o păpușă și i-am pus numele Marcela. Deci, într-un fel, visul s-a împlinit. Iar surioara mea este cea mai scumpă și bună prietenă!
3. Te țin bine!
Într-o seară de iarnă, tîticu, mămica, Grișa, Christina și eu împreună cu tiți ne întorceam de la bunici. Pe drum trebuie să traversăm un mic rîuleț, iar după rîuleț urma o potecă dificilă și lunicoasă. Mergem noi, mergem și când am ajuns pe potecă unde era foarte lunecos, sora mea, pe care tăticu o ducea în spate, spune: – Tată, nu-ți fie teamă, eu te țin bine nu vom cădea!
4. Florean!
Aveam vreo treisprezece ani. Era o seară caldă de vară. Nimic nu-mi imaginam ce mă aștepta.
În fiecare seară după ce se întorcea vaca de la pășune, eu o mulgeam. Să mulg vaca dimineața și seara, să o duc și să o întâlnesc de la pășune era treaba mea. Mama ne-a dat tuturor (fratele Grișa și surioarei Christina) instrucțiuni. Așa era ordine în gospodăria noastră. Toate animalele hrănite, adăpate, curățenie peste tot și după toate acestea puteam să ne ocupăm fiecere cu ce dorea, dacă mai rămânea timp și energie.
Vaca noastră a avea un vițeluș, i-am pus numele Florean, era foarte frumos: pete albe, și altele cefenii aproape negre.
Scoteam vițelul la pășune și-l priponeam în fiecare zi, îi schimbam locul și îi dădeam apă lea lungul zilei, iar seara îl aduceam acasă.
Trebuie să spun că el era speranța noastră că îl vom vinde în toamnă, iar mama ne va cumpăra tot necesarul pentru școală, uniforme școlare și caiete pentru școală, și alte lucruri importante.
De aceea noi aveam mare grijă de el.
Însă, într-o seară caldă de vară, cînd m-am dus să iau vițelul acasă, el nu era la pășune. M-am înspăimîntat șiam început a plânge: mă vor certa acasă. Cum să mă întorc acasă fără vițel?
Și mergînd așa si plîngînd pe drum, mă întâlnesc cu verișorul meu de-a dilea, Nicolai. El este cu câțiva ani mai mare decât mine.
Mergeau undeva împreună cu prietenul său Ion.
Văzându-mă plîngînd, s-a oprit și a întrebat: – Lida, ce sa întâmplat? De ce plângi? Te putem ajuta cu ceva?
– Sa